Daţi-mi ceva în care să cred

Astăzi nu scriu despre mine. Aceasta nu e povestea mea. Dar ar putea fi: a mea, a ta sau a oricui. Aşa că gândeşte-te bine pentru ce te trezeşti în fiecare dimineaţă, pentru cine strângi din dinţi, pentru ce lupţi, pentru cine transpiri, pentru ce şi de ce toate astea?

Ne-am întâlnit într-o dimineaţă de vară. Am mers la o terasă din centrul Bucureştiului şi ne-am privit în ochi câteva ore bune. A vorbit continuu, dar singurul lucru pe care mi-l amintesc e modul în care îşi împletea buzele în timp ce rostea cuvintele calde. Nu a fost dragoste la prima vedere, nici la a doua sau la a treia, dar mă fascina prezenţa lui idilică, postura fermă şi alura distinsă, era parcă desprins din poveştile cu prinţi. Mă încerca un sentiment ciudat de familiaritate, gesturile lui îmi păreau cunoscute, vocea lui parcă mi-o aminteam dintr-un vis pe care nu l-am avut niciodată. Şi atunci, chiar în clipa aia, chiar în fracţiunea aia de secundă, am avut revelaţia vieţii mele: El e!

Sunt lucruri în lumea asta pe care nu le-ai citit nicăieri, pe care nu ţi le-a spus nimeni, dar pe care le ştii. Pentru că le simţi, pentru că sunt adăpostite undeva adânc în tine şi nu ai nevoie de nicio confirmare ca să fii sigură că sunt reale. Ştiam că voi fi a lui. Ştiam că va fi al meu. Impropriu spus, pentru că în realitate nimeni nu aparţine nimănui…din fericire.

Ne-am căsătorit într-o zi frumoasă de septembrie. Nuntă luxoasă, invitaţi pe măsură. Dragul meu drag a avut grijă ca totul să iasă perfect. Mirosea a frunze arse şi a frezii când am spus “Da”, a parfum scump şi a eleganţă. Eram minunaţi, însă mai mult împreună decât separat. Eram o echipă, eram un proiect frumos, puteai vedea viitorul strălucit prin ochii noştri.

Cred că amândoi am ştiut de la bun început şansa care ni se oferă. Eu am văzut în el salvarea, poarta către viaţa la care am visat dintotdeauna, omul care ar putea să îmi facă drumul mai uşor şi cu care aş putea convieţui până la ultima răsuflare. Nu am profitat, nu mi-am bătut joc, ci l-am iubit şi m-am purtat exemplar. Cu mintea, cu sufletul? Nu ştiu. Cred că am reuşit să le aduc pe amândouă la acelaşi nivel al scării ierarhice, încât acum mi-e greu să vă spun care e una şi care e alta.

El a văzut în mine ambiție, perseverență, dorințe și aspirații de neimaginat. Știa că am potențial, știa că o să contribui substanțial la planul vieții lui. Inteligent și rafinat, sufletist și strategic, un adversar demn de jocul pe care voiam cu atâta ardoare să-l câștig, dragul meu gândea pe termen lung, era calculat, nimic nu era întâmplător. Iar asta mă făcea să îl doresc, să îl admir.

Au trecut ani. Ne-am plimbat în toată lumea, am făcut toate lucrurile la care am visat vreodată, dar și cele la care nu m-am gândit niciodată. Mi-am atins țelurile, mi-am învins fricile, m-am autodepășit. Am tot, dar nu simt nimic. Ce e asta?

Am iubit banii mai mult decât orice pe lume. Știam că nu îmi vor aduce fericirea, dar am vrut să testez pe propria-mi piele, am vrut să mă conving singură că lucrul ăsta e adevărat.

E seară. Tocmai ce ies din duș, mă acopăr cu un prosop și mă îndrept către dormitor. Soțul meu mă așteaptă în pat, citind o carte cu și despre dezvoltare personală. Of, nu se mai satură! Mi-a ajuns cu atâta dezvoltare, vreau să mă odihnesc.  Mă așez lângă el, nu înainte de a lăsa prosopul să cadă pe parchetul rece. El nu mă observă. Stă cu nasul în cartea aia idioată. Îl sărut pe brațe, pe gât și apoi pe frunte. Ce ciudat, nu mai miroase ca înainte…sau poate am uitat eu…sau poate nu am știut niciodată.

“Nu ești obosită? Mai citesc câteva pagini și dormim, bine?”

“Obosită? Mereu sunt obosită, și ce-i cu asta? Dar eu nu vreau să dorm.”

“Cum să nu dormi, iubita? Mâine ai o zi grea și  trebuie să faci față cu brio.”

“Serios? De când știi tu mai bine decât mine cum să îmi fac eu treaba?”

“Iar ești irascibilă?”

“Nu…vreau doar să stau cu tine.”

“Hai să dormim, iubita!”

Și am dormit. Pentru soțul meu cel mai important lucru era ca eu să fiu odihnită și aptă pentru a produce cât mai mulți bani. Poate că are dreptate, ce știu eu până la urmă?

Mă afund în pernă, cu mirosul lui străin în minte și cu inima goală. Peste două săptămâni e ziua lui. O să-i cumpăr ultimul răcnet de Mercedes-Benz, frumusețea aia roșie pe care am văzut-o amândoi la expoziție. O să-i pun o fundă mare, la fel de roșie. O să fie fericit, știu eu. Nu-i așa, iubitule?