Despre fatacufloriinpar

Nothing's sweet about me :)

Hai cu mine la cafea

8WSHroHaAH

O să ies cu tine la o cafea. Nu în centru, ci undeva la marginea capitalei, pe o terasă cu multe flori, unde tot ce-o să aud va fi vocea ta şi foarte probabil bătăile inimii mele.

O să fiu surprinsă de naturaleţea cu care zâmbeşti, de modul în care legi frazele cu atâta uşurinţă, de felul în care îmi atingi subtil braţul drept dându-mi fiori, de momentele de tăcere pe care ştii să le transformi într-un schimb de lumină al privirilor noastre.

O să povestim ore întregi şi o să uite noaptea de noi. Iar eu o să uit de mine. O să mă conduci acasă. O să-ţi simt parfumul invadându-mi fiinţa, dar o să înghit în sec. O să te sărut pe obraz de rămas bun, o să-ţi întorc spatele cu ochii închişi şi o să mă rog în sinea mea să mă suni şi a doua zi.

O să mă suni a doua zi. Şi a treia, şi a patra şi încă nişte ani la rând. O să alergăm ca nişte nebuni îndrăgostiţi pe străzi pustii şi o să ne facem planuri de viitor. O sa ne iubim cu toată puterea oaselor noastre şi o să avem impresia că suntem cei mai fericiţi oameni de pe pământ.

O să-mi dai un inel într-o zi de vară. O să simt broboane de transpiraţie pe şira spinării şi asta nu din cauza căldurii. O să mi se umezească ochii şi o să-ţi spun “da”. O să dăm petrecere mare. O să fie minunat.

O să treacă timpul. Şi noi odată cu el. O sa fim ocupaţi cu joburile şi cu orice altceva în afară de “noi”. O să dormim unul cu spatele la celălalt, iar eu o să dorm uneori în sufragerie. O să intervină rutina, o să ne plictisim, nu o să ne mai pese. O să devin irascibilă şi ciufută. O să devii delăsător şi neatent. O să-ţi ţin discuţii filozofice despre şosetele aruncate pe jos şi despre teancul de vase nespălate din bucătarie. O să oftezi, o să mă ignori şi o să ieşi la baută cu băieţii.

O să uiţi aniversările şi nu o să-mi mai cumperi flori nici măcar în luna lui Mărţişor. O să uiţi să mă mai îmbrăţişezi, să mă săruţi pe frunte sau să-mi spui o vorbă caldă.

O să încetez să mă mai aranjez ca înainte. O să-mi fie lene. O să uit să-ţi mai acord atenţie. O să stau până târziu la locul de muncă, cu ochii pironiţi în tavan, doar ca să nu vin acasă şi să-ţi văd faţa acră.

O să-mi vorbeşti atât de rar încât o să-ţi uit vocea. Şi mirosul, şi privirea, şi atingerea, şi culoarea ochilor, şi textura pielii şi sufletul. O să uit totul.

O să te cicălesc în fiecare zi, dar nu până la sfârşitul zilelelor noastre, căci momentul ăsta nu o să ne mai prindă pe amândoi în acelaşi loc.

O să-mi fac bagajul. Nu o sa fie mare. O să plec şi o să-ţi las tot. O să vreau doar să scap. Să trăiesc. Să simt.”

Eu: – Cam ăsta ar fi motivul pentru care nu vreau să ies cu tine.

Tăcere.

Eu: – Par nebună, nu?

El (râde zgomotos): – Nu, deloc. Doar că asta este o gandire foarte pesimistă. Şi până la urma urmei nu e neapărat nevoie ca ceea ce ai relatat tu să fie întocmai povestea noastră.

Eu: – Dar ar putea fi.

El: – Şi dacă nu o să te mai sun niciodată după prima întâlnire?

Eu (râd zgomotos): – Probabil o voi face eu.

Aici eu, acolo tu

 

mnb

Mă așez în pat. Oftez. Te așezi și tu. Începi să fredonezi melodia noastră preferată și iei laptopul în brațe. Eu sunt în patul meu, cu saltea făcută ţăndări, dintr-o cameră goală de cămin. Etajul 7, mai știi? Tu ești tot într-un pat, nu al meu, nici al tău. Într-un pat imaculat, dintr-un hotel de “nu mă interesează câte stele are”, la “2400 şi încă puţin” km distanță de zâmbetul meu. Cel puțin patul tău nu miroase a mine. Al meu duhnește, iubitule, duhnește a dimineți reci de toamnă când întârziam la cursuri doar ca să-ți pregătesc micul dejun.

Vreau să te privesc. Nu, nu aşa. Nu mai vreau să mă holbez la chipul tău pe un display. Asta ar trebui să mă mulţumească? Cum adică nu te înţeleg? Şi în tot timpul ăsta ce doamne iarta-mă am făcut, dacă nu să te înţeleg? Cum adică sunt egoistă? Faptul că mă gândesc la noi şi la relaţia noastră care se duce pe apa sâmbetei mă face o egoistă? Normal că sunt conştientă de faptul că nu ai plecat acolo de plăcere. Şi că o faci pentru noi. Stai puţin…pentru “noi”? Care ”noi”, iubitule, când eu sunt acasă, chiar în colţul în care m-ai lăsat vorbind singură pentru că pierdeai zborul, iar tu eşti la mama naibii, într-o cameră străină, dintr-un oraş străin, dintr-o ţară străină?

Mai ştii când m-ai chemat la tine, la cafea, în duminica aia ploioasă? Aşa neinspirat eşti câteodată. Cum să nu-mi dau eu seama că ceva e în neregulă? Tu nu faci niciodată cafea, iubitule! Tu nu bei cafea. Tu urăşti cafeaua.

Mă urmăreai liniştit şi răbdător, aşteptându-mă să sorb din ceaşca aurie. Te priveam adânc şi ceva în mine durea. Încă nu înţelegeam ce se întâmplă.  Aveai atâta dragoste în privire, că aş fi vrut să opresc timpul în loc chiar acolo. Acum îmi pare rău că nu am făcut-o. Ai început să zâmbeşti văzându-mă atât de buimacă şi mi-ai spus să am grijă, să nu mă pierd în ochii tăi. Doamne, iubitule, ochii tăi sunt singurul loc în care aş vrea să mă pierd şi să nu mă mai întorc vreodată!

Ai început să-mi vorbeşti. Erai serios. După prima frază, am intrat în transă. Nu te mai auzeam. Nu mai auzeam nimic, decât ţipetele din mintea mea.

Mi-ai spus atunci că trebuie să pleci. Că asta fac oamenii mari: pleacă departe să muncească şi să câştige bani mulţi. Şi ce-o să faci cu toţi banii ăia, iubitule, daca eu sunt aici şi tu eşti acolo? Ce-o să faci cu toate serile în care ai fi putut să adormi cu mine în braţe, dar ai adormit cu ochii uzi, aţintiţi în tavan? Ce-o să faci cu toate clipele în care te-ai simţit gol? Ce-o sa faci cu toate minutele, orele şi zilele pe care le-am numărat cât timp ai fost departe de mine? Ce-o să faci cu toate bucăţile rupte din sufletul meu de fiecare dată când a trebuit să îmi iau rămas bun? Ce-o să faci cu toate dimineţile în care mi-am băut ceaiul singură, în tăcere, aşteptând să treacă odată timpul ăsta nenorocit ca să te pot vedea din nou?

Ah, da, ştiu. Probabil o să ţi le aducă banii înapoi pe toate…iubitule!

Am cunoscut un bărbat

lKPhFi5rGp

Am cunoscut un bărbat. M-am îndrăgostit de vocea lui, de genele lui și de toate celelalte lucruri care țin de existența lui.

Câteodată mă trezesc în miez de noapte. Mi se face dor de el. Privesc spre cealaltă jumătate a patului și el e acolo. Bărbatul vieții mele doarme la câtiva centimetri de trupul meu, dar eu îl doresc atât de tare încât îi simt lipsa chiar și-atunci când e prezent.

Iubesc un bărbat. Nu pare real. Îl simt cum îmi curge prin minte și prin corp, cum mușcă din ființa mea și mă acaparează. Mi-e teamă.

Mă ia de mână. O sărută. Mă cutremur. Privirea lui se împletește cu a mea și știu sigur că nu e un vis. Palmele noastre se recunosc. Râdem împreună cu gura până la urechi. Nu noi, ci sufletele noastre. Ecoul se aude până în depărtare, până în vremurile în care nu credeam în dragoste. Cred ca e o minune.

Trăiesc cu un bărbat.  Îl respir. Îmi inundă căile respiratorii. Călătorește prin mine, îmi știe vasele de sânge, nervii, totul. Sunt vulnerabilă. Nu mai sunt eu. Mă pierd. O să mă mai regăsesc oare? Când?

Am părăsit un bărbat. Am fugit. Am luat trenul. Plouă. Nu afară, în mine. Am fost lașă. Mi-a fost frică. Nu de el. Nici de mine. De dragoste.

Am fost a unui bărbat. Altceva nu-mi mai amintesc.

E noapte toată ziua

dark

Mă găsesc suspendată într-un punct oarecare din Univers, la limita dintre o stea şi întunericul absolut. M-am răzvrătit împotriva propriei mele fiinţe pe care încă o consider vie…sau cel puţin aproape vie. M-am condamnat de bunăvoie şi nesilită de nimeni la singurătate şi goliciune, dar ştiti care e norocul meu? Acela că uneori sunt aşa plină cu dragoste încât cred că la un moment dat o să fiu salvată. Cum de cine? De mine, desigur.

Mi-au spus să nu mă grăbesc, să nu mai aştept, să nu mai caut, să nu mai strig, doar să-mi văd de viaţa mea şi să am răbdare. Pentru că toate lucrurile pe care le dorim cu atâta suflet vor veni la noi într-un moment sau altul. Aşa să fie oare?

Mi-au spus să mă accept pe mine însămi în toată splendoarea defectelor mele, să mă iubesc şi să iubesc să trăiesc doar eu cu mine. Aşa am facut. M-am obişnuit într-un mod atât de crud cu propria-mi persoană încât am devenit incapabila să mai accept pe altcineva în viaţa mea. Pentru că oricine ar încerca să intre, ar fi un intrus.

Mi-au spus să închid ochii şi să respir adânc, să citesc romanţe, să dorm mult şi să stau leneşă pe o bancă la soare. Aşa am făcut. Dar eu nu mai văd nimic, nu mai aud nimic, nu mai simt nimic. Sunt o maşinărie programată să trăiască la întâmplare, cu rezervorul de speranţă aproape gol şi pregătita în orice moment să facă un scurtcircuit.

Mi-au spus să râd cu gura până la urechi, să alerg prin ploaie, să mă tăvălesc în zăpadă şi să uit tot ce mă doare. Aşa am facut. Degeaba. Am devenit la fel de întunecată ca drumurile pe care-am rătăcit în căutarea unor raspunsuri, la fel de sumbră ca buzele reci pe care le-am sărutat şi la fel de fadă ca braţele ce nu m-au îmbrăţişat niciodată.  Şi nu, să nu credeţi că întunericul a reuşit să mă devoreze. L-am devorat eu pe el în schimb. Nu-l auziţi cum strigă?

Abia acum am înţeles: lucrurile bune nu se întâmplă atunci când le aştepţi. Lucrurile bune se întâmplă atunci când trăieşti şi atât.

Eşti aşa frumoasă, iar eu sunt aşa prost

ruKrI0KPc2

Nu ne-am văzut de mai bine de un an, dar ne urmărim reciproc pe site-urile de socializare că deh, suntem doi oameni “civilizaţi”. Ea a rămas la fel cum o ştiam: minunată şi singură. Eu, în schimb, am pus 7 kg de-atunci, nu prea mai ţin legătura cu mulţi dintre prietenii mei, nu mă mai pasionează viaţa de noapte şi pe deasupra am şi o relaţie stabilă.

Nu sunt fericit, vă spun drept. E numai pace în jurul meu, m-am împăcat în sfârşit cu mine însumi şi simt cum mă scaldă liniştea. Dar asta nu e fericire, oameni buni. Tocmai pentru că nu simt nimic. Nu-mi aud inima cum bate, nu simt respiraţia cum mi se îngreuneaza, nu am nicio palpitaţie, nu ma înalţă nimic, nu mă doare nimic, nu mă atinge nimic. Ce dracu’ fac?

Mi-a fost frică să o iubesc, recunosc. Am găsit scuze stupide cum că eu nu sunt pregătit pentru o relaţie, că eu nu vreau să invesesc sentimente, că suntem prea tineri, că e totul prea simplu aşa cum e şi că nu are rost să ne complicăm. Şi ce credeţi că a facut? În maxim o saptămână am dat-o dispărută de-a binelea.

Ştiţi de câte ori am vrut să îi spun că mi-e dor? De fiecare dată când am întins mâna spre cealaltă parte a patului şi am simţit un gol. Nu patul gol, ci pe mine gol.

Ştiţi de câte ori am vrut să o iau în braţe şi să o ţin acolo minute-n şir? Nu, nu ştiţi pentru că nici eu nu ştiu. Mi-ar fi fost imposibil să număr. Dar m-am abţinut, m-am dat bărbat puternic şi de neclintit, m-am luptat cu zâmbetul ei şi mi-am interzis în fiecare zi să o privesc vreodată adânc în ochi. Pentru că ştiam cu certitudine că acolo m-aş fi pierdut, acolo aş fi rămas, acolo m-aş fi înecat şi-aş fi murit: în irisul ei frumos.

Am visat-o într-o seară, tandră şi zâmbitoare, îmi mângâia părul în timp ce eu îi sărutam coapsele calde. Doamne, ce imagine! Zile întregi am avut un nod în gât, de parcă visul ăsta a fost singura dată când am apucat să trăiesc cu adevărat, singura dată când nu a trebuit să mă prefac.

Ştiţi…am obosit. Mă trezesc dimineaţa şi timp de 5 minute privesc absent tavanul. Urmăresc fiecare crăpătură, fiecare denivelare, fiecare urmă de vopsea trântită aiurea acolo, căutând cu disperare un motiv de bucurie, o explicaţie pentru limitele pe care mi le-am impus de unul singur, un sens al acţiunilor mele, un imbold care să mă facă să mă ridic dracului din pat. Dar pentru mine nu mai există nimic din toate astea, înţelegeţi? De ce să mă ridic? De ce să fac orice lucru pe lumea asta dacă oricum nu simt gram de emoţie? Mi-a murit fiinţa, oameni buni, vă spun.

Cică suntem ceea ce alegem să fim. Înseamnă că eu sunt la fel de prost. Iar tu sigur eşti la fel de frumoasă.

Lasă-mă să intru

ZJIJtZNyqb

Stăteam întinşi pe spate şi ne priveam în întuneric chiar dacă nu vedeam nimic. Luna plină trimitea o lumină difuză care îi contura într-un mod minunat formele pline. Tânjeam după sânii ei fermi pe care tocmai îi gustasem cu atâta lăcomie în urmă cu câteva ore, tânjeam după gustul acru al buzelor ei, dar mai presus decât orice tânjeam după o clipă de sinceritate.

Am întins mâna spre ea şi am aşteptat. Mi-a mângâiat tandru palma în care pulsa atâta dorinţă: întâi linia vieţii, apoi linia norocului şi la sfârşit linia dragostei. Am închis ochii ca să-i simt căldura adânc în mine, apoi ea a urcat mai sus, pe gât, pe tâmplă, pe gene şi s-a oprit obosită pe buza de jos. Am vrut să-i sărut degetele, dar mă temeam că un asemenea gest de afecţiune ar fi speriat-o. Aşa că am stat acolo, nemişcat, respirând greu sub tensiunea degetele ei, sperând că la un moment dat o să-mi vorbească.

I-am simţit deodată răsuflarea pe faţa mea, îmi săruta pleoapele în timp ce-şi cufunda mâinile în părul meu încă ud de atâta dragoste şi simţeam cum momentul ăsta o doare. Am strâns-o tare în braţe pentru prima oară în viaţa mea şi-am stat aşa, lipiţi şi transpiraţi, câteva minute bune. Îi auzeam bătaile inimii cum se liniştesc şi ale mele cum accelerează. S-a desprins uşor de mine, ascunzându-şi faţa tristă la gâtul meu şi chiar în clipa aia cuvintele mi-au ieşit din gură fără niciun fel de avertisment prealabil:

-Nu înţeleg, de ce îţi e atât de teamă? Ţi s-a mai întâmplat şi în trecut să nu meargă cu alţii şi totuşi eşti aici, întreagă, vie şi nevătămată.

A râs:

-Da? Aşa îti par a fi, întreagă? Vie?

-Ştii că nu asta e ceea ce am vrut eu să spun. Hai să dormim…vrei?

-Să dorm şi să uit? Nu, eu vreau să alerg şi să simt.

Am oftat. Îmi era imposibil să mă conectez cu ea şi la nivel mental; era mult prea…înverşunată.

-Bine, nu dormim. Dar măcar îmi răspunzi la întrebare?

-De ce mi-e teamă? Asta vrei să ştii?

-Da, exact asta.

-Nu mi-e teamă că nu o sa meargă, mi-e teamă că o sa meargă!

Mă uitam perplex la ea, confirmându-mi încă o dată mie însumi ideea că femeile sunt cu adevărat sărite de pe fix şi că numai o putere supranaturală ar putea să înţeleagă mecanismul lor de funcţionare:

-Nu înţeleg nimic!

-E ok dacă nu o să meargă chestia asta între noi. Nu a mers de atâtea ori în trecut cu alţii. Dar măcar ştiu ce să fac în cazul ăsta: să-mi văd de treaba mea. Dar…dacă o să meargă, ce-o să fac?

I-am zâmbit în întuneric fără ca ea să vadă, desigur. Mă amuza teribil modul în care vedea lucrurile. Am învelit-o, am luat-o în braţe şi am adormit cu buzele pe creştetul ei.

Oricât aş încerca să mă mint, ştiu că există oameni care pot umple golul din noi.

O cafea si un panou publicitar

cafea

M-a intrebat un tip odata ce replici de agatat am eu. Am ras, habar n-aveam ce sa raspund. Nu am replici cu care agat, am gesturi si sunt pur instinctuale, diferite de la caz la caz, de la barbat la barbat. Cert e ca faza asta cu “ a te holba la cineva”, dar la modul subtil bineinteles, merge.

Seara frumoasa de octombrie, muzica buna, club bun, baieti…eh, asa si asa. Vad unul mai rasarit (in intuneric totul e confuz), zic si eu sa-mi incerc norocul, n-am mai agatat demult, sper ca n-am uitat cum se face.
Ma uit la el, se uita la mine, iar ma uit, iar se uita. Constat ca ne uitam unul la altul de minute bune. Il vad ca se indreapta spre mine si imi sopteste la ureche:
el– imi dai si mie numarul tau de telefon? (hai ma, pe bune? de ce naiba au barbatii obsesia asta cu numarul de telefon?)
eu– Bianca, imi pare bine!?
el– Robert!
Ma razgandesc, nu-mi place mutra lui, ma intorc si plec. Mare greseala, asa imi trebuie daca ma bag in seama cu toti fraierii.
Peste cateva secunde ma trezesc cu el langa mine.
el– nu mi-ai dat ce ti-am cerut!
Ii smulg telefonul din mana si zic sa-i dau pustiului ce vrea, 10 cifre amarate care o sa-l faca sa se simta mai bine.
Ranjesc si ma uit urat la el.
el– poate iesim la cafea intr-o zi. (serios???)
eu– nu vrei mai bine sa omitem partea asta cu cafeaua?
el– de ce?
eu– pentru ca nu beau cafea.
el– de ce?
eu– am probleme cu inima.
el– ce fel de probleme?
eu– degeaba iti spun, n-ai avea cum sa-ntelegi.
el– bine, hai sa plecam!

Mi se lumineaza fata si rasuflu usurata ca intr-un final am reusit sa fac pustiul sa-nteleaga ca n-am nevoie de nicio doza de cafeina, de nicio poveste plictisitoare despre trecutul lui amoros si mai ales nu de cugetarile lui despre viata.
Luam un taxi, nu intreb nimic, pana la urma ce conteaza unde sta? Oprim la Romana, exact in intersectia aia mare de langa ASE.
el– hai, coboram!
Il vad ca scoate doua bancnote de 1 leu si se indrepta catre un automat de cafea.
Vai de capul meu, asta e nebun!
el– hai sa luam un loc!
Ce? Un loc, unde? E 3 dimineata, e frig si copilul asta face glume proaste.
eu– hai mai bine sa ne intoarcem!
el– ce ma fac eu cu tine? Te lasi greu convinsa, vad.
Ma asez pe trotuar doar ca sa-l fac sa taca. Ma enerveaza pana si vocea lui.
Imi intinde paharul cu cafea, se aseaza langa mine si ma astept sa inceapa sa palavrageasca despre tampenii.
Dar nu zice nimic. Sta acolo, sorbind din cafea si uitandu-se in gol. Ii urmez exemplul, ce altceva puteam sa mai fac acum? Atata timp cat nu zicea nimic, pentru mine era perfect. Ah si ce buna e cafeaua asta, pana la urma parca nu a fost o idee atat de rea.
Il vad ca se uita fix la ceva si rade. Ma uit si eu in aceeasi directie si il vad: panoul ala idiot cu reclama aia idioata de la Vodafone in care un el si o ea se saruta pasional, parca se ne arate noua fraierilor de pe trotuar ca mai exista si oameni fericiti in lumea asta.
el– crezi in dragoste, nu?
eu– normal.
el– si ce faci in sensul asta?
Izbucnesc in ras, vars cafeaua pe mine, ma uit la el mirata si imi dau seama ca e cea mai amuzanta intrebare pe care mi-a pus-o cineva. Amuzanta, pentru ca nu aveam un raspuns la ea, cel putin nu un raspuns care sa ma convinga chiar si pe mine.
eu-cred in dragoste, asta am spus. Dar nu cred in oameni.
el-asta e o scuza ieftina. Cred ca de fapt esti o fricoasa.
eu– si ce naiba iti pasa tie cum sunt eu? Nu ma cunosti.
el– nici nu trebuie sa te cunosc. Ti se citeste totul pe fata.
eu– si ce mai exact citesti pe fata mea?
el– agonie.