Noi de ce nu ne găsim?

BB6CoGNSw8

Oamenii nu se găsesc atunci când se caută. Oamenii se găsesc atunci când au nevoie unul de celălalt.

Oamenii nu se găsesc pentru că nu se uită bine în jur, colindă străzi cu privirea băgată-n pământ şi caută fericirea în nu ştiu ce colţ, din nu ştiu ce oraş, din nu ştiu ce ţară…când fericirea e aici, sub nasul lor.

Oamenii nu se găsesc atunci când se strigă pentru că nu se mai aud de propriile gânduri, pentru că e prea mult zgomot de fundal. Oamenii se găsesc atunci când subconştientul tace şi când sufletul freamătă liniştit.

Oamenii nu se găsesc pentru că le e teamă de ei, pentru că şi-au pierdut încrederea, curajul, poate şi răbdarea.

Oamenii nu se găsesc atunci când fug unii de alţii. Oamenii se găsesc atunci când luptă împreună, unul pentru celălalt, în acelaşi timp.

Oamenii nu se găsesc pentru că le e frică să-şi vorbească, pentru că nu ştiu cum să-şi descătuşeze cuvintele dintr-o inimă închisă cu porţi de fier.

Oamenii nu se găsesc atunci când dorm. Oamenii se găsesc atunci când sunt vii, atunci când cred, când speră, când se deschid cu totul şi lasă totul să treacă prin ei.

Oamenii nu se găsesc pentru că se grăbesc, pentru că vor iubire de-a gata, pentru că e greu să contruieşti, dar e uşor să renunţi.

Oamenii nu se găsesc atunci când vor. Oamenii se găsesc atunci când e timpul lor.

Şi noi, noi doi când o să ne găsim oare?

Anunțuri

Tu şi cafeaua

blblb

Niciodată n-am putut să îmi beau cafeaua înainte să te văd. Cafeaua mă agită, iar de tine nici nu mai zic: îmi scoţi inima din piept şi joci ping-pong cu ea cât e ziua de lungă, până o seci de sânge, de iubire şi de viaţă.

Tu nu ştii, dar buzele noastre au făcut dragoste în fiecare dimineaţă de toamnă în care te-am surprins citind ziarul la o masă, pe terasă. Buzele tale mi-au spus poveşti pe care gura ta n-a avut curaj să le mărturisească. Buzele mele s-au împletit sălbatic cu buzele tale în toate modurile posbile şi imposibile, apoi ţi-au gustat lacome pielea sărată şi s-au înecat cu parfumul părului tău răvăşit de vânt.

M-am cutremurat de fiecare dată când mi-am auzit numele rostit de glasul tău şi inevitabil m-am gândit şi la alte momente în care aş fi vrut să o faci: în întunericul unei camere goale, în bezna unei străzi pustii, la flacăra unei lumânări sau la lumina din ochii mei. Cum care lumină? Cum să nu o vezi dacă numai tu reuşesti să o aprinzi?

Niciodată n-am putut să te privesc în timp ce-mi beau cafeaua. Cafeaua îmi face sângele să alerge turbat prin vene, iar tu, tu mă alergi în mintea mea până mă laşi goală…din orice punct de vedere, din orice unghi, din orice perspectivă.

Şi ştii ce nu mai ştii? Cum plămânii mei au ars seri la rând de dorul mirosului tău, cum degetele mele ţi-au desenat linii imaginare pe pleoapele-ţi calde, cum ochii meu te-au devorat până ce n-a mai rămas nimic în ei…decât tu pe propria-mi retină.

Oare îţi mai aduci aminte de mine, de chipul meu sau măcar de rochia mea roşie?

Oare îţi pare rău că unele iubiri se termină înainte de a începe?

Eu da. Mie da.

Să fie lumină!

vrgu1iop38

Nu mai vreau să vorbesc despre asta, nu mai vreau să mă gândesc la asta, m-am săturat până peste cap de asta şi cu toate acestea o să scriu o postare despre asta, ultima postare în care voi face referire la subiectul ăsta infect care mi-a mancat zilele. Mă duc şi eu acasă o dată la nu ştiu câte luni, iar ai mei vorbesc despre asta. Mă sună mama să mă întrebe dacă mai am mâncare, dar aduce vorba tot de treaba asta. Îmi dă tata mesaj să ştie dacă mai am bani, dar ajunge să mă terorizeze cu chestia asta. Ies şi eu la un date şi trebuie să ofer explicaţii stupide legate de asta. Merg la un vin fiert cu prietenii în centru şi ce credeţi? Vorbim despre asta! Pana când, frate?

Sunt singură de mult timp. Nu pentru că imi place, evident, ci pentru că traiesc după principiul “decât nefericită alături de un dobitoc, mai bine pseudofericită singură”. Poate greşesc, nu mă interesează. E o alegere proprie, e un mod de viaţă, e un risc pe care mi-l asum, e o decizie pe care am luat-o şi asupra căreia nu o să revin oricât de nefericită sau demnă de milă o sa fiu. De ce? Pentru că am nevoie de o dragoste minunată, am nevoie de un om-minune, am nevoie de cineva care să mă facă să conştientizez adevăratul motiv pentru care consum oxigenul acestei planete: ca să iubesc, ca să fiu împlinită prin iubire. Nu o să mă mulţumesc cu puţin, nu o să mă mulţumesc cu o poveste mediocră de dragoste sau cu un tip draguţ pe care poate o să ajung să-l iubesc în timp. Prin urmare o să rămân fix aşa cum sunt acum: adică singură. Care naiba e problema şi de ce mă bate toată lumea la cap?

Nu e ca şi cum ţin morţiş să fiu singură. Pur şi simplu nu am întâlnit pe nimeni care să mă facă să-mi doresc să lupt, să mă zbat, să-mi dau silinţa, să trag, să strâng din dinţi. Am încercat să lupt, zău, nu vă imaginaţi că sunt vreo nemernică insensibilă, doar că luptam de una singură, băgam sabia adânc în mine de bună voie şi apoi mă miram de ce doamne iarta-mă curge atâta sânge.

Poate am renunţat eu prea devreme, e posibil. Dar am obosit, ce vreţi să fac dacă am rămas fără vlagă?

E vina mea că dau numai peste tâmpiţi care nu sunt la fel de tâmpiţi ca mine? E vina mea că nu întâlnesc oameni care vor şi sunt dispuşi să construiască ceva durabil cu mine? E vina mea că el nu-mi iese în cale? Poate a trecut pe lângă mine şi nu am băgat de seamă, dar totuşi, e vina mea că nu m-a tras de mânecă?

Nu mai caut şi nici nu mai am speranţă, recunosc. Aşa şi?

Ştiţi care e de fapt problema noastră, a tuturor? Ridicăm ziduri înalte în jurul nostru doar ca să-i împiedicăm pe ceilalţi să vadă prin noi, să ne răneasca sau să ne descopere slăbiciunile şi sufletul. Iar apoi, pe oamenii ăştia noi ne încăpăţânăm să îi detestăm pentru simplul fapt că nu au fost capabili să vadă dincolo de ziduri. Pentru că în adâncul nostru am sperat, am crezut cu disperare că cineva o să se debaraseze, că cineva o să fie altfel şi o să-si doreasca să ajungă în mijlocul fiinţei noastre. Că cineva o să reuşească să intre. Ca cineva o să ne lumineze.

Astept omul ăla care să mă lumineze! Şi daca e nevoie o să aştept ani, decenii, o viaţa şi mai mult decât atât pentru că iubirea e singurul lucru în care mai cred şi singurul lucru care sper că o să mă mai salveze. Ce explicaţie mai sinceră decât asta vreţi să auziţi?

N-ai să ştii vreodată

kRVNn0yhiQ[1]

Am cunoscut un bărbat. Mi-a vorbit şi m-am îndrăgostit ca o nebună. Atunci, în secunda aia, pe scaunul ăla, de omul ăsta cu camaşă în carouri. Nici măcar nu-mi plac carourile, iar el nici măcar nu e genul meu. Sau cel puţin nu era. Mare ciudăţenie şi dragostea asta!

Acum îmi dau seama că niciodată în viaţa mea nu m-am îndrăgostit de un chip. Ci mai degrabă de o atitudine, de un gest, de o expresie, de un cuvant. De o chestie mică pe care a făcut-o, aparent nesemnificativă, care-ţi rămâne întipărită în minte şi apoi te bântuie pentru tot restul zilelor sau nopţilor pline de întrebări fără răspuns. Iar de data asta de vină a fost nenorocita aia de cămaşă în carouri. Sau poate ochii lui. Dracu’ să o ia de cămaşă!

Sunt îndrăgostită de un bărbat care nu e al meu. E al altcuiva. S-a întâmplat fără să vreau, fără să ştiu, ca atunci când te ia subconştientul prin surprindere, când te bate subtil pe umăr şi în clipa în care te-ai întors spre el, îţi dă un croşeu de dreapta.

Câteodată îmi zâmbeşte aşa frumos că uit să-i zâmbesc înapoi. Doar mă holbez fericită la el, cu sângele ce îmi pulsează sălbatic în vene şi aş putea să jur că în momentele alea arăt ca o tâmpită. Inima mea nu vrea să mai asculte nimic din ce-i spun, când îl vede începe şi sare coarda sau joacă şotronul, naiba ştie. El mă ciupeşte subtil de braţ, se aşează lângă mine, mirosul lui îmi invadează simţurile şi singurul lucru pe care pot să-l fac e să îngheţ.

Am un gol în stomac când mă gândesc la el. Mint, nu e gol, e o gaură neagră şi nenorocită care mă soarbe de vie. Simt furnicături în tot corpul, îmi creşte temperatura, mă ia cu leşin, nu mă pot concentra la nimic, dorm prost şi mă ustură mintea de atâtea întrebări prosteşti pe care mi le-am pus neîncetat mie însămi.

Sunt îndrăgostită de un bărbat care nu e al meu. Care nu va fi niciodată al meu. Care nu vreau să fie niciodată al meu pentru că nu-mi doresc să fiu genul ăsta de femeie: care fură barbaţii altora. Dar îl vreau mă, tânjesc dupa el, adorm cu gandul la el, stomacul meu nu vrea mâncare, îl vrea pe el, sufletul meu nu vrea linişte, ci pe el. Şi chiar încerc din răsputeri să-mi reprim sentimentele, să le îngrop pe toate adânc în mine, dar am impresia că cu cât mă străduiesc mai mult, cu atât mă ard mai rău.

Sunt îndrăgostită de un bărbat care nu o să ştie niciodată că toată fiinţa mea o ia razna atunci când îl simte în preajma ei. Care nu o să ştie niciodată că mă face să simt. Şi poate e mai bine aşa. Nu poate, cu siguranţă e. Dar adevărul e că oricât de rău te doare, e bine ca unele lucruri să nu le spui niciodată. Ce poate fi mai trist decât asta?

Sunt beat şi mi-e dor de tine

hand leg

Încă încerc să-mi dau seama de ce durează atât de mult să te dau uitării, să mă desprind de tine, de amintirea zilelelor cu noi şi de ideea că poate o să te întorci. Mă străduiesc, jur, dar inima mea e proastă, flămândă, extenuată şi câteodată mă întreb de unde naiba mai are putere să te iubească în halul ăsta.

E ciudat cum trece timpul, dar atingerile unor oameni care au plecat demult rămân atât de impregnate în pielea ta că încă îi mai simţi în tine. La fel de vii, la fel de cruzi. Dacă nici asta nu e dragoste, atunci spune-mi tu, iubito, ce e?

Mă uit de ore bune la ecranul telefonului, la numele tău, simt bubuituri în piept, dar nu pot nici măcar să clipesc. Mi-a amorţit mâna pe sticla goală de vin şi tot ce văd în jurul meu eşti tu, tot ce mă doare eşti tu, toate lucrurile după care tânjesc sunt la tine. Vezi? Sunt amorţit tot din cap până-n picioare şi tu eşti singurul om la care mă gândesc, singura fiinţă care îmi inundă simţurile şi face din mine ce vrea. Acum trei ani m-ai salvat, iar acum mă nimiceşti, probabil ţie ţi se pare corect. Mie mi se pare josnic.

Îmi fac curaj şi te apelez. Nu eu, alcoolul din vene. Regret în următoarea secundă că am făcut-o, dar acum e prea tarziu să mai închid. Poate nu o să răspunzi şi o să mă scuteşti de chinul vocii tale care e prea departe de a mea. Dar brusc nu mai sună, mi se opreşte inima, sau respiraţia, sau amândouă şi te aud somnoroasă la capătul celălalt al firului ” Iar ai băut? De ce nu poţi să bei şi tu ziua ca să nu mă mai suni la ore din astea? ”

Am stat aşa, n-am zis nimic. Mă mulţumeam chiar şi cu respiraţia ei. Ce era să o mai întreb când oricum nu înţelegeam o iotă din toate scuzele şi răspunsurile ei de rahat?

” O să închid acum. Sper că te-ai calmat.” îmi spune.

Să mă calmez? Sunt calm de luni de zile, de când ai supt tu viaţa din mine. De când mi-ai jurat goală în patul meu că o să-mi fii alături orice-ar fi. Cum poţi să scoţi din tine cuvinte care n-au nicio legatură cu realitatea?

Bine îmi spunea mie cineva că fiecare dintre noi ţine la cineva la care nu ar trebui. Felicitari, iubito, tu esti persoana aia!

Ce ar fi fost dacă?

 

ce-ar fi fost daca

E august. E luna mea preferată pentru că în august toate visele se împlinesc. M-am tolănit aproape goală pe plaja şi i-am dat voie soarelui să facă ce vrea cu mine. Ascult valurile nebune şi pescăruşii, aud ţipete de copii fericiţi, îmi scufund tălpile în nisipul aspru şi las briza mării să se rătăcească în părul meu.

Dar mintea mea nu e acolo unde îmi e trupul, e departe, într-o seară de ianuarie. Aveam în picioare bocanci maro din care se scurgea lână albă si pufoasă, stăteam pe treptele din faţa blocului şi îl aşteptam îmbujorată, cu dinţii clămpănind de frig. M-am luminat toată când l-am văzut cum se îndreaptă spre mine zâmbind larg şi dupa ce m-a îmbrăţisat n-am mai simţit nimic, decât linişte. L-am chemat în casă şi n-am mai ieşit de-acolo decât după ce am ştiut cu certitudine ca am facut tot ce mi-a stat în putere să-l ţin lângă mine.

Întâlnim mulţi oameni într-o viaţă. Pe unii îi iubim mai mult, pe alţii mai puţin sau deloc, iar unii ne marchează existenţa prin simplul fapt că au fost. Pe aceştia din urmă nu doar i-am iubit, ci i-am lăsat să trăiască în noi, să se hrănească din noi, să fie unul şi acelaşi lucru cu noi.

Întotdeauna va exista omul acela asupra căruia rămâi blocat o viaţă întreagă, care te împiedică să mai evoluezi, care-şi lasă amprenta în sufletul tău şi pe care uită să o şteargă atunci când pleacă. Omul acela la care te gândeşti în fiecare zi din viaţa ta şi inevitabil te întrebi “ce ar fi fost dacă…?”

Ce ar fi fost dacă m-aş fi străduit mai mult, daca aş fi fost mai tolerantă, dacă aş fi lăsat mai mult de la mine, dacă n-aş fi fost atât de exigentă, dacă aş fi luptat cu o îndârjire mai mare, dacă n-aş fi renunţat aşa uşor, dacă aş fi îndurat puţin mai mult?

Mă întreb mereu ce aş fi fost astăzi dacă încă mai făcea parte din viaţa mea. Cum m-aş fi maturizat, cum aş fi crescut? Cum am fi arătat împreună? Am fi fost fericiţi? M-ar fi iubit ca un dement aşa cum sunt sigură că eu l-aş fi iubit pe el?

Am rămas setată pe omul ăsta. Iubesc o fantasmă, un strigoi. M-am oprit într-un punct al vieţii mele şi oricât de mult aş înainta nu ajung nicăieri. Bat pasul pe loc şi sper să se întâmple ceva care să mă readucă la viaţă. Mă învârt în cerc şi singurul lucru pe care mi-l doresc e doar un colţ după care să mă ascund de atâtea amintiri. Ori de câte ori aud ciocănituri în uşă sper să fie el, ori de câte ori aştept metroul la Unirii sper să apară el din mulţime şi să-mi potolească dorul ăsta infernal cu care mi-am obligat trupul să se obşnuiască.

Ce ar fi fost dacă aş fi dat orgoliul meu prostesc la o parte, dacă aş fi lăsat garda jos şi m-aş fi dăruit lui pe de-a-ntregul? Probabil nu voi şti niciodată asta, dar cu siguranţă n-aş fi fost ceea ce sunt astăzi, acum, aici. Şi nu-mi dau seama dacă ăsta e un lucru bun sau rău.

Mi-au îngheţat gândurile în seara aia din ianuarie şi le rog să se întoarcă la mine pe plajă. Auzi, ce ar fi să uităm noi totul şi să ne mai dăm o şansă?

Sunt un prost si recunosc

ei

Am cunoscut o tipa. Stiu ca suna a cliseu, dar n-am mai intalnit niciodata o fata de genul ei. Bai, e atat de serioasa si amuzanta in acelasi timp ca ma face sa rad dar asa, in adevaratul sens al cuvantului, pana imi dau lacrimile. Cred ca de fapt imi face tot interiorul sa rada pentru ca in preajma ei sunt mereu binedispus fara motiv. Imi da o stare de bine chiar si-atunci cand nu face nimic, cand nu zice nimic. Simpla ei prezenta ma linisteste.

Suntem impreuna, dar nu e a mea. Adevarul este ca eu nu prea sunt genul ala de barbat care sa-si doreasca o relatie, cel putin nu acum. Sunt prea tanar ca sa-mi complic viata si va spun la modul cel mai serios ca in majoritatea cazurilor cuvantul “femeie” se asociaza cu expresia “bataie de cap”. Sa nu credeti ca sunt vreun misogin sau am ceva cu reprezentantele sexului frumos, doamne fereste! Eu iubesc femeile, dar femeile sunt prea complexe. Iar eu sunt prea simplu.

Intr-o seara stateam noi asa frumos, imbratisati, ne uitam la un film, dar o simteam distanta, nemultumita, ceva nu era la locul lui in tot tabloul ala minunat. N-am intrebat-o nimic, m-am gandit ca poate imi joaca imaginatia feste. Mare greseala!  Cand o femeie e bosumflata, pai sa stii sigur ca are ceva cu tine, ca ai facut ceva sau ca ai zis ceva prin care i-ai alterat fericirea. Si bineinteles ca la un moment a izbucnit: “dar noi de ce nu iesim niciodata in parc?  de fapt, de ce nu iesim niciodata, nicaieri? noi de ce nu mergem intr-o vacanta, noi de ce bla bla bla, pe ici si pe dincolo…

Brusc, mi s-a rupt filmul, nu mai auzeam ce-mi spune si in acelasi timp cred ca imi cazuse si fata. Eram injunghiat din toate partile si mintea mea de om handicapat refuza sa nascoceasca un raspuns. Ce era sa-i zic: “nebuno, unde vrei sa iesi? sexul se face in casa, nu afara!” Stateam acolo in fata ei ca cel mai prost dintre pamanteni si nu voiam sa raspund. Ghiciti de ce? Pentru ca imi pasa. Imi pasa de ea si stiam ca orice raspuns pe care i l-as fi dat ar fi ranit-o. Pentru ca nu aveam nicio scuza plauzibila. Nu aveam nicio explicatie care ar fi putut sa o multumeasca.

Am stiut in momentul ala ca o sa o pierd. E geniala fata asta! Cand nu-i convine ceva te lasa, chit ca i se frange inima in patru sute treizeci de mii de bucati.

Dar adevarul e ca o voiam in viata mea. Imi doream sa ma trezesc cu ea langa mine nu numai de doua ori pe saptamana, ci in fiecare dimineata. Sa-i simt mirosul ala de spray de mango de pe pielea ei bronzata si calda pentru tot restul vietii mele. Dar sunt tanar, ma! Sunt prea tanar ca sa-mi doresc asa ceva, de-apoi sa o mai si fac! Spray nenorocit care-mi trezesti amintiri!

Cateodata ii simt lipsa atat de tare ca-mi vine sa ma injur singur. Mi-e dor de ea, oamenilor si nu inteleg de ce ne-am cunoscut asa devreme! De ce nu puteam sa o intalnesc si eu prin 2020 cand cel mai probabil voi fi un barbat matur, voi sti ce naiba isi doresc femeile astea de la mine si o sa fiu si eu capabil de niste cuvinte intelepte? Sincronizarea dracului!

Am lasat-o sa plece. Am stau ca un bou si am privit-o cum isi strange gelurile de dus, mastile pentru par si cremele din baia mea. Cand am vazut-o ca isi ia si periuta de dinti, am stiut ca ala era finalul. Si ma intepa, ba! Ma intepa in dreptul inimii. Pentru prima data!