Să fie lumină!

Nu mai vreau să vorbesc despre asta, nu mai vreau să mă gândesc la asta, m-am săturat până peste cap de asta şi cu toate acestea o să scriu o postare despre asta, ultima postare în care voi face referire la subiectul ăsta infect care mi-a mancat zilele. Mă duc şi eu acasă o dată la nu ştiu câte luni, iar ai mei vorbesc despre asta. Mă sună mama să mă întrebe dacă mai am mâncare, dar aduce vorba tot de treaba asta. Îmi dă tata mesaj să ştie dacă mai am bani, dar ajunge să mă terorizeze cu chestia asta. Ies şi eu la un date şi trebuie să ofer explicaţii stupide legate de asta. Merg la un vin fiert cu prietenii în centru şi ce credeţi? Vorbim despre asta! Pana când, frate?

Sunt singură de mult timp. Nu pentru că imi place, evident, ci pentru că traiesc după principiul “decât nefericită alături de un dobitoc, mai bine pseudofericită singură”. Poate greşesc, nu mă interesează. E o alegere proprie, e un mod de viaţă, e un risc pe care mi-l asum, e o decizie pe care am luat-o şi asupra căreia nu o să revin oricât de nefericită sau demnă de milă o sa fiu. De ce? Pentru că am nevoie de o dragoste minunată, am nevoie de un om-minune, am nevoie de cineva care să mă facă să conştientizez adevăratul motiv pentru care consum oxigenul acestei planete: ca să iubesc, ca să fiu împlinită prin iubire. Nu o să mă mulţumesc cu puţin, nu o să mă mulţumesc cu o poveste mediocră de dragoste sau cu un tip draguţ pe care poate o să ajung să-l iubesc în timp. Prin urmare o să rămân fix aşa cum sunt acum: adică singură. Care naiba e problema şi de ce mă bate toată lumea la cap?

Nu e ca şi cum ţin morţiş să fiu singură. Pur şi simplu nu am întâlnit pe nimeni care să mă facă să-mi doresc să lupt, să mă zbat, să-mi dau silinţa, să trag, să strâng din dinţi. Am încercat să lupt, zău, nu vă imaginaţi că sunt vreo nemernică insensibilă, doar că luptam de una singură, băgam sabia adânc în mine de bună voie şi apoi mă miram de ce doamne iarta-mă curge atâta sânge.

Poate am renunţat eu prea devreme, e posibil. Dar am obosit, ce vreţi să fac dacă am rămas fără vlagă?

E vina mea că dau numai peste tâmpiţi care nu sunt la fel de tâmpiţi ca mine? E vina mea că nu întâlnesc oameni care vor şi sunt dispuşi să construiască ceva durabil cu mine? E vina mea că el nu-mi iese în cale? Poate a trecut pe lângă mine şi nu am băgat de seamă, dar totuşi, e vina mea că nu m-a tras de mânecă?

Nu mai caut şi nici nu mai am speranţă, recunosc. Aşa şi?

Ştiţi care e de fapt problema noastră, a tuturor? Ridicăm ziduri înalte în jurul nostru doar ca să-i împiedicăm pe ceilalţi să vadă prin noi, să ne răneasca sau să ne descopere slăbiciunile şi sufletul. Iar apoi, pe oamenii ăştia noi ne încăpăţânăm să îi detestăm pentru simplul fapt că nu au fost capabili să vadă dincolo de ziduri. Pentru că în adâncul nostru am sperat, am crezut cu disperare că cineva o să se debaraseze, că cineva o să fie altfel şi o să-si doreasca să ajungă în mijlocul fiinţei noastre. Că cineva o să reuşească să intre. Ca cineva o să ne lumineze.

Astept omul ăla care să mă lumineze! Şi daca e nevoie o să aştept ani, decenii, o viaţa şi mai mult decât atât pentru că iubirea e singurul lucru în care mai cred şi singurul lucru care sper că o să mă mai salveze. Ce explicaţie mai sinceră decât asta vreţi să auziţi?

N-ai să ştii vreodată

Am cunoscut un bărbat. Mi-a vorbit şi m-am îndrăgostit ca o nebună. Atunci, în secunda aia, pe scaunul ăla, de omul ăsta cu camaşă în carouri. Nici măcar nu-mi plac carourile, iar el nici măcar nu e genul meu. Sau cel puţin nu era. Mare ciudăţenie şi dragostea asta!

Acum îmi dau seama că niciodată în viaţa mea nu m-am îndrăgostit de un chip. Ci mai degrabă de o atitudine, de un gest, de o expresie, de un cuvant. De o chestie mică pe care a făcut-o, aparent nesemnificativă, care-ţi rămâne întipărită în minte şi apoi te bântuie pentru tot restul zilelor sau nopţilor pline de întrebări fără răspuns. Iar de data asta de vină a fost nenorocita aia de cămaşă în carouri. Sau poate ochii lui. Dracu’ să o ia de cămaşă!

Sunt îndrăgostită de un bărbat care nu e al meu. E al altcuiva. S-a întâmplat fără să vreau, fără să ştiu, ca atunci când te ia subconştientul prin surprindere, când te bate subtil pe umăr şi în clipa în care te-ai întors spre el, îţi dă un croşeu de dreapta.

Câteodată îmi zâmbeşte aşa frumos că uit să-i zâmbesc înapoi. Doar mă holbez fericită la el, cu sângele ce îmi pulsează sălbatic în vene şi aş putea să jur că în momentele alea arăt ca o tâmpită. Inima mea nu vrea să mai asculte nimic din ce-i spun, când îl vede începe şi sare coarda sau joacă şotronul, naiba ştie. El mă ciupeşte subtil de braţ, se aşează lângă mine, mirosul lui îmi invadează simţurile şi singurul lucru pe care pot să-l fac e să îngheţ.

Am un gol în stomac când mă gândesc la el. Mint, nu e gol, e o gaură neagră şi nenorocită care mă soarbe de vie. Simt furnicături în tot corpul, îmi creşte temperatura, mă ia cu leşin, nu mă pot concentra la nimic, dorm prost şi mă ustură mintea de atâtea întrebări prosteşti pe care mi le-am pus neîncetat mie însămi.

Sunt îndrăgostită de un bărbat care nu e al meu. Care nu va fi niciodată al meu. Care nu vreau să fie niciodată al meu pentru că nu-mi doresc să fiu genul ăsta de femeie: care fură barbaţii altora. Dar îl vreau mă, tânjesc dupa el, adorm cu gandul la el, stomacul meu nu vrea mâncare, îl vrea pe el, sufletul meu nu vrea linişte, ci pe el. Şi chiar încerc din răsputeri să-mi reprim sentimentele, să le îngrop pe toate adânc în mine, dar am impresia că cu cât mă străduiesc mai mult, cu atât mă ard mai rău.

Sunt îndrăgostită de un bărbat care nu o să ştie niciodată că toată fiinţa mea o ia razna atunci când îl simte în preajma ei. Care nu o să ştie niciodată că mă face să simt. Şi poate e mai bine aşa. Nu poate, cu siguranţă e. Dar adevărul e că oricât de rău te doare, e bine ca unele lucruri să nu le spui niciodată. Ce poate fi mai trist decât asta?

Sunt beat şi mi-e dor de tine

Încă încerc să-mi dau seama de ce durează atât de mult să te dau uitării, să mă desprind de tine, de amintirea zilelelor cu noi şi de ideea că poate o să te întorci. Mă străduiesc, jur, dar inima mea e proastă, flămândă, extenuată şi câteodată mă întreb de unde naiba mai are putere să te iubească în halul ăsta.

E ciudat cum trece timpul, dar atingerile unor oameni care au plecat demult rămân atât de impregnate în pielea ta că încă îi mai simţi în tine. La fel de vii, la fel de cruzi. Dacă nici asta nu e dragoste, atunci spune-mi tu, iubito, ce e?

Mă uit de ore bune la ecranul telefonului, la numele tău, simt bubuituri în piept, dar nu pot nici măcar să clipesc. Mi-a amorţit mâna pe sticla goală de vin şi tot ce văd în jurul meu eşti tu, tot ce mă doare eşti tu, toate lucrurile după care tânjesc sunt la tine. Vezi? Sunt amorţit tot din cap până-n picioare şi tu eşti singurul om la care mă gândesc, singura fiinţă care îmi inundă simţurile şi face din mine ce vrea. Acum trei ani m-ai salvat, iar acum mă nimiceşti, probabil ţie ţi se pare corect. Mie mi se pare josnic.

Îmi fac curaj şi te apelez. Nu eu, alcoolul din vene. Regret în următoarea secundă că am făcut-o, dar acum e prea tarziu să mai închid. Poate nu o să răspunzi şi o să mă scuteşti de chinul vocii tale care e prea departe de a mea. Dar brusc nu mai sună, mi se opreşte inima, sau respiraţia, sau amândouă şi te aud somnoroasă la capătul celălalt al firului ” Iar ai băut? De ce nu poţi să bei şi tu ziua ca să nu mă mai suni la ore din astea? ”

Am stat aşa, n-am zis nimic. Mă mulţumeam chiar şi cu respiraţia ei. Ce era să o mai întreb când oricum nu înţelegeam o iotă din toate scuzele şi răspunsurile ei de rahat?

” O să închid acum. Sper că te-ai calmat.” îmi spune.

Să mă calmez? Sunt calm de luni de zile, de când ai supt tu viaţa din mine. De când mi-ai jurat goală în patul meu că o să-mi fii alături orice-ar fi. Cum poţi să scoţi din tine cuvinte care n-au nicio legatură cu realitatea?

Bine îmi spunea mie cineva că fiecare dintre noi ţine la cineva la care nu ar trebui. Felicitari, iubito, tu esti persoana aia!

Ce ar fi fost dacă?

 

E august. E luna mea preferată pentru că în august toate visele se împlinesc. M-am tolănit aproape goală pe plaja şi i-am dat voie soarelui să facă ce vrea cu mine. Ascult valurile nebune şi pescăruşii, aud ţipete de copii fericiţi, îmi scufund tălpile în nisipul aspru şi las briza mării să se rătăcească în părul meu.

Dar mintea mea nu e acolo unde îmi e trupul, e departe, într-o seară de ianuarie. Aveam în picioare bocanci maro din care se scurgea lână albă si pufoasă, stăteam pe treptele din faţa blocului şi îl aşteptam îmbujorată, cu dinţii clămpănind de frig. M-am luminat toată când l-am văzut cum se îndreaptă spre mine zâmbind larg şi dupa ce m-a îmbrăţisat n-am mai simţit nimic, decât linişte. L-am chemat în casă şi n-am mai ieşit de-acolo decât după ce am ştiut cu certitudine ca am facut tot ce mi-a stat în putere să-l ţin lângă mine.

Întâlnim mulţi oameni într-o viaţă. Pe unii îi iubim mai mult, pe alţii mai puţin sau deloc, iar unii ne marchează existenţa prin simplul fapt că au fost. Pe aceştia din urmă nu doar i-am iubit, ci i-am lăsat să trăiască în noi, să se hrănească din noi, să fie unul şi acelaşi lucru cu noi.

Întotdeauna va exista omul acela asupra căruia rămâi blocat o viaţă întreagă, care te împiedică să mai evoluezi, care-şi lasă amprenta în sufletul tău şi pe care uită să o şteargă atunci când pleacă. Omul acela la care te gândeşti în fiecare zi din viaţa ta şi inevitabil te întrebi “ce ar fi fost dacă…?”

Ce ar fi fost dacă m-aş fi străduit mai mult, daca aş fi fost mai tolerantă, dacă aş fi lăsat mai mult de la mine, dacă n-aş fi fost atât de exigentă, dacă aş fi luptat cu o îndârjire mai mare, dacă n-aş fi renunţat aşa uşor, dacă aş fi îndurat puţin mai mult?

Mă întreb mereu ce aş fi fost astăzi dacă încă mai făcea parte din viaţa mea. Cum m-aş fi maturizat, cum aş fi crescut? Cum am fi arătat împreună? Am fi fost fericiţi? M-ar fi iubit ca un dement aşa cum sunt sigură că eu l-aş fi iubit pe el?

Am rămas setată pe omul ăsta. Iubesc o fantasmă, un strigoi. M-am oprit într-un punct al vieţii mele şi oricât de mult aş înainta nu ajung nicăieri. Bat pasul pe loc şi sper să se întâmple ceva care să mă readucă la viaţă. Mă învârt în cerc şi singurul lucru pe care mi-l doresc e doar un colţ după care să mă ascund de atâtea amintiri. Ori de câte ori aud ciocănituri în uşă sper să fie el, ori de câte ori aştept metroul la Unirii sper să apară el din mulţime şi să-mi potolească dorul ăsta infernal cu care mi-am obligat trupul să se obşnuiască.

Ce ar fi fost dacă aş fi dat orgoliul meu prostesc la o parte, dacă aş fi lăsat garda jos şi m-aş fi dăruit lui pe de-a-ntregul? Probabil nu voi şti niciodată asta, dar cu siguranţă n-aş fi fost ceea ce sunt astăzi, acum, aici. Şi nu-mi dau seama dacă ăsta e un lucru bun sau rău.

Mi-au îngheţat gândurile în seara aia din ianuarie şi le rog să se întoarcă la mine pe plajă. Auzi, ce ar fi să uităm noi totul şi să ne mai dăm o şansă?

Sunt un prost si recunosc

Am cunoscut o tipa. Stiu ca suna a cliseu, dar n-am mai intalnit niciodata o fata de genul ei. Bai, e atat de serioasa si amuzanta in acelasi timp ca ma face sa rad dar asa, in adevaratul sens al cuvantului, pana imi dau lacrimile. Cred ca de fapt imi face tot interiorul sa rada pentru ca in preajma ei sunt mereu binedispus fara motiv. Imi da o stare de bine chiar si-atunci cand nu face nimic, cand nu zice nimic. Simpla ei prezenta ma linisteste.

Suntem impreuna, dar nu e a mea. Adevarul este ca eu nu prea sunt genul ala de barbat care sa-si doreasca o relatie, cel putin nu acum. Sunt prea tanar ca sa-mi complic viata si va spun la modul cel mai serios ca in majoritatea cazurilor cuvantul “femeie” se asociaza cu expresia “bataie de cap”. Sa nu credeti ca sunt vreun misogin sau am ceva cu reprezentantele sexului frumos, doamne fereste! Eu iubesc femeile, dar femeile sunt prea complexe. Iar eu sunt prea simplu.

Intr-o seara stateam noi asa frumos, imbratisati, ne uitam la un film, dar o simteam distanta, nemultumita, ceva nu era la locul lui in tot tabloul ala minunat. N-am intrebat-o nimic, m-am gandit ca poate imi joaca imaginatia feste. Mare greseala!  Cand o femeie e bosumflata, pai sa stii sigur ca are ceva cu tine, ca ai facut ceva sau ca ai zis ceva prin care i-ai alterat fericirea. Si bineinteles ca la un moment a izbucnit: “dar noi de ce nu iesim niciodata in parc?  de fapt, de ce nu iesim niciodata, nicaieri? noi de ce nu mergem intr-o vacanta, noi de ce bla bla bla, pe ici si pe dincolo…”

Brusc, mi s-a rupt filmul, nu mai auzeam ce-mi spune si in acelasi timp cred ca imi cazuse si fata. Eram injunghiat din toate partile si mintea mea de om handicapat refuza sa nascoceasca un raspuns. Ce era sa-i zic: “nebuno, unde vrei sa iesi? sexul se face in casa, nu afara!” Stateam acolo in fata ei ca cel mai prost dintre pamanteni si nu voiam sa raspund. Ghiciti de ce? Pentru ca imi pasa. Imi pasa de ea si stiam ca orice raspuns pe care i l-as fi dat ar fi ranit-o. Pentru ca nu aveam nicio scuza plauzibila. Nu aveam nicio explicatie care ar fi putut sa o multumeasca.

Am stiut in momentul ala ca o sa o pierd. E geniala fata asta! Cand nu-i convine ceva te lasa, chit ca i se frange inima in patru sute treizeci de mii de bucati.

Dar adevarul e ca o voiam in viata mea. Imi doream sa ma trezesc cu ea langa mine nu numai de doua ori pe saptamana, ci in fiecare dimineata. Sa-i simt mirosul ala de spray de mango de pe pielea ei bronzata si calda pentru tot restul vietii mele. Dar sunt tanar, ma! Sunt prea tanar ca sa-mi doresc asa ceva, de-apoi sa o mai si fac! Spray nenorocit care-mi trezesti amintiri!

Cateodata ii simt lipsa atat de tare ca-mi vine sa ma injur singur. Mi-e dor de ea, oamenilor si nu inteleg de ce ne-am cunoscut asa devreme! De ce nu puteam sa o intalnesc si eu prin 2020 cand cel mai probabil voi fi un barbat matur, voi sti ce naiba isi doresc femeile astea de la mine si o sa fiu si eu capabil de niste cuvinte intelepte? Sincronizarea dracului!

Am lasat-o sa plece. Am stau ca un bou si am privit-o cum isi strange gelurile de dus, mastile pentru par si cremele din baia mea. Cand am vazut-o ca isi ia si periuta de dinti, am stiut ca ala era finalul. Si ma intepa, ba! Ma intepa in dreptul inimii. Pentru prima data!

Poţi !

Nu are importanţă dacă tu personal crezi sau nu în vreo forţă divină, în destin sau în şansă, dar trebuie să înţelegi şi să accepţi că sunt lucruri în lumea asta pe care nu le poţi schimba. De ce? Nu ştiu, poate pentru că noi oamenii suntem limitaţi sau pentru că la un moment dat în viaţa noastră am facut nişte alegeri ireversibile care ne-au adus aici. Vina e în totalitate a noastră pentru tot ce ne înconjoară azi, pentru toţi oamenii pe care i-am lăsat să ne stea aproape. E vina ta că nu ai tot ce-ţi doreşti azi, e vina ta că nu eşti acolo unde crezi că ar trebui să fii, e vina ta până şi pentru faptul că ai mâncat doar o omletă la micul-dejun. Ştii de ce? Pentru că tu ai ales asta şi nu ai niciun drept să dai vina pe circumstanţe. Puteai să faci altceva, puteai să alegi orice altceva si totuşi nu ai făcut-o. Esenţa nu stă în a regreta anumite lucruri sau fapte ce iţi aparţin, ci în a conştientiza că odată şi-odată vei mai primi o şansă şi atunci poţi face totul diferit. Dar oare o să vezi, o să ştii când e momentul? Şi dacă o să ştii, o să ai puterea necesară? Cred că asta e principala chestie care diferenţiaza oamenii între ei: forţa interioară.

Ai pierdut persoane pe care le-ai iubit? Foarte bine, şi eu la fel. Şi cei din jurul nostru la fel, toată lumea de altfel. Şi ce e cel mai amuzant, dacă pot spune aşa, e că o să mai pierzi şi alţii. Însă surpriză: viaţa merge mai departe, iar faptul că pierzi nu e un motiv să te opreşti din luptă. Nu găsi scuze stupide pentru epava care ai devenit, viaţa îţi dă şi îţi ia în aceeaşi măsură ca şi celor de lângă tine! Asta ce-ar însemna, să clacăm cu toţii?

Durerea nu ţine o veşnicie, poate doar dacă te încăpăţânezi să nu vezi lucrurile frumoase, să nu te bucuri de tot ce ai şi de tot ce poţi să realizezi. Dar cred totuşi că fericirea ţine exact atât cât vrei tu să ţină, pentru că fericirea e o alegere şi fericit eşti atunci când te faci tu pe tine însuţi să te simţi astfel.

Pare greu, ştiu, iar ăsta e doar inceputul. Dar eu zic aşa şi crede-mă că ştiu ce spun: cand simţi că nu mai poţi, continuă! O să fii surprins.

Nimeni nu este de neînlocuit

Am vrut întotdeauna să cred în ideea că nimeni nu este de neînlocuit. Şi chiar am crezut asta la un moment dat cu o convingere atât de fermă încât aproape că eram fericită. Ştiţi care e treaba cu fericirea asta? Ea nu vine de nicăieri şi nici nu ţi-o aduce cineva. Fericirea e în capul tau şi singura modalitate prin care o poţi lăsa să te cuprindă e să-ţi manipulezi creierul să vadă doar partea plină a paharului. Trăim într-o lume de rahat, cu oameni superficiali care nu mai dau doi bani pe nimic. Trăim într-o lume în care prietenii nu ne sunt prieteni, ci oameni cu care bem cafele si fumam pachete de Kent 8. Dacă ai fi atent la tot ce se întamplă în jurul tău, la toate nenorocirile pe care le fac cei de lângă tine, s-ar duce dracu’ orice gând că ai putea să fii vreodată fericit. Dar ce credeţi? Creierul nostru e deştept. Chiar şi la ăia proşti. El ştie ce să te facă pe tine să vezi şi ce nu, după cum are el chef. De fapt e o manipulare reciprocă: tu pe el şi el pe tine. Dacă o sa câştigi, ai toate şansele să fii fericit.

Spuneam mai sus că nimeni nu este de neînlocuit. Asta e o idioţenie în opinia mea, o replică din asta celebră şi optimistă spusă de unul care a avut nevoie de o minciună frumoasă care să-l ajute să treacă peste pierderea persoanei iubite. O minciună care e atât de binevenită când nu ştii de unde naiba să o iei de la capăt încât pare chiar adevarată.

Nu ştiu cum aţi trăit voi pana acum, ce aţi făcut sau ce oameni aţi cunoscut, dar eu pot să vă povestesc despre cineva minunat care a făcut parte din viaţa mea acum ceva timp.

N-am chef să fiu sentimentală la ora asta, dar trebuie să o spun: cineva-ul ăsta este singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată în umila mea existenţă pe acest pământ. Singurul om care a văzut haosul din mine şi care nu s-a temut. A stat acolo şi-a luptat cot la cot cu mine, mi-a acceptat defectele ca fiind parte din ceea ce reprezint eu ca om, m-a luat de mână şi mi-a propus să facem faţă vieţii împreună. În faţa acestui om eu m-am dezbrăcat de tot ce se putea: frică, nesiguranţă, falsitate, neputinţă, şi orgoliu, l-am lăsat să mă cunoască în toate modurile posibile şi imposibile, i-am dat voie să mă iubească şi i-am deschis toate uşile către nebunia mea, am spulberat toate zidurile pe care le-am construit ani de zile în jurul meu ca să nu poată nimeni atenta la fericirea mea, m-am pierdut lui şi n-am regretat nici măcar o secundă asta. Am fost fericită, chiar am fost. Apoi am zburat din colivie si dusă am fost, dar asta e o altă poveste care nu merită împărtăşită.

Deci individul ăsta cu replica lui mult prea celebră vine la mine şi-mi spune că nimeni nu este de neînlocuit? Şterge-o, mă! Trebuie să fii nebun în toată regula să încerci să mă convingi vreodată că minunea aia de om pe care eu l-am iubit mai mult ca pe ochii din cap şi care a făcut parte din fiinţa mea ar putea fi înlocuit vreodată de cineva. Da, ok, am mai întâlnit şi alţi bărbaţi, m-am îndrăgostit, probabil o să mai întâlnesc alţii şi la un moment dat chiar o să iubesc, o să fiu fericită etcetera. Însă nimeni, niciodată nu o să-l înlocuiască pentru că e imposibil. Pentru că el a fost el, el este el şi nimeni nu mai este ca el. Şi aici nu e vorba despre el în mod special, ci despre fiecare dintre noi.

Tu eşti tu şi nu mai există nimeni ca tine nicăieri în lumea asta. Poate cineva o sa fie mai bun ca tine sau mai prost ca tine, dar nu ca tine. Cine spune că te-a înlocuit, nu te-a cunoscut niciodată sau nu te-a iubit cu adevărat. Sau poate pur si simplu e bătut în cap si nu ştie ce vorbeşte. Clar?

 

 

Suntem oameni

E sfârşit de iunie şi singurul lucru interesant din viaţa mea e că plouă ca naiba…în mine şi afară. Apa asta idioată m-a umplut pe dinăuntru, a început să dea peste şi acum vrea să mă înece. Nu a fost de-ajuns că m-am înecat singură de atâtea ori cu toate cuvintele pe care am vrut să le spun, dar n-am avut tărie? Mi-au stat pe limbă atâta timp, au aşteptat acolo liniştite şi răbdătoare să le scot afară, apoi au început să urle nebunele, să mă usture şi să mă pişte. Pe bună dreptate. Le-am înghţit aşa uscate cum erau numai ca să scap de ele şi-acum cred că au coborât undeva mai jos, căci tot ce simt e un bolovan care-mi atârnă greu de suflet. Dintre toate locurile în care puteaţi să vă ascundeţi tocmai acolo v-aţi găsit? Cu săracul suflet ce aveţi? E vina lui că mintea-mi rumegă ca disperata şi nu vă lasă libere?

Ştii momentele alea când îţi vine să ieşi pe stradă, să te iei de lume fără motiv şi să strigi în gura mare că vrei o minune? Sau bine, hai să lăsam minunile că mai degrabă cred în unicorni decat in ele, dar măcar să se întâmple ceva, orice care să-mi dea un motiv să mă trezesc dimineaţa. Şi să adorm noaptea fără să mă întorc de 7 ori pe partea cealaltă şi fără să mă uit din 10 în 10 minute cât e ceasul.

Cred că aş fi mai fericită dacă aş accepta şi eu odată pentru totdeauna că oamenii au defecte pentru că aşa trebuie, pentru că aşa am fost lăsaţi. Toţi. Fără nicio excepţie. Şi că uneori sunt răi, şi slabi, şi nepăsători, şi proşti, şi nu gândesc, şi se prefac, şi mint, şi fug. Dar nu, eu nu vreau să înteleg asta tocmai pentru că sunt om şi pentru că trăiesc cu falsa impresie că dacă dai ar trebui să primeşti în aceeaşi măsură. Mda, eu şi aştepările mele de tot râsul… Aşa că dau vina pe ceilalţi pentru toate momentele în care mi-am luat tălpăşiţa. Mi-a fost teamă să nu mă şifoneze careva mai rău decât oricum sunt. Poţi să mă condamni pentru asta?

Toţi oamenii au defecte. Mari, grave, urâte. Şi asta e în regulă, întelegi?

Dragostea e despre defecte, e despre aluniţa aia căcănie de pe obrazul lui stâng care ţi-a sărit în ochi chiar din prima clipă în care l-ai văzut. E despre obiceiul lui tâmpit de a-şi lăsa şosetele murdare aruncate prin casă. E despre momentul în care a trebuit să te duci la farmacie să-ţi cumperi dopuri pentru urechi doar ca să poţi adormi în timp ce el sforăie şi visează ursuleţi panda. E despre zilele în care te enervează atât de tare încât vrei să-l plesneşti şi să-l săruţi în acelaşi timp.

Dar tu iubeşti şi aluniţa, şi şosetele, şi dopurile, tot. Pentru că asta înseamnă dragostea, frate! Punct.

 

Atunci când ţi-e dor

N-am ştiut atunci că e ultima oară când îl mai văd, ultimele clipe în care pot să-i mai aud râsul minunat. Aş fi vrut ca cineva să mă avertizeze, aş fi vrut ca cineva să-mi spună că sunt pe punctul de a pierde cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată în viaţa asta. Şi ce regret nu e că am pierdut, ci că n-am ştiut.

Doamne, măcar de-aş fi ştiut! Aş fi putut să mă bucur de el cu toată puterea fiinţei mele, cu tot sângele ce curge prin mine, cu fiecare celulă care-i strigă numele, cu fiecare parte din corpul meu care acum se răzbună pe mine că nu vreau să-l mai aduc înapoi.

Ai putea să mă iei aşa, pe jumătate vie cum sunt acum, să mă storci de toată disperarea care face prăpăd prin mine şi tot n-ai schimba nimic. E dorul ăsta nenorocit care vrea să mă ţină trează când eu vreau să dorm şi să uit.

Aş fi vrut să-i spun tot ce n-am avut curaj să recunosc vreodată. Că mi-e teamă de el, dar că-l vreau. Că îmi doresc să rămână aici în întunericul meu, deşi sunt o bezmetică ce caută lumina. Că n-am mai cunoscut pe nimeni aşa nebun ca el, dar că sunt o laşă şi o fricoasă. Dar am zis să mai aştept, e timp. Ce timp, mă? Voi nu vedeţi că avem de toate numai timp nu? Unde mi-a fost capul, cine a luat toată frica din lume şi a băgat-o în mine? Cum scap de ea înainte să scape ea de mine?

Aş fi vrut ca cineva să-mi spună atunci când i-am atins buzele la două dimineaţa în faţa blocului meu, că e ultima dată când îi mai aud respiraţia, ultima dată când pot să mă mai pierd năucă în ochii ăia ai lui mici şi trişti, ultima dată când o să-i mai simt părul cu miros de flori între palmele mele păcătoase. De ce nu mi-a spus nimeni, de ce n-am ştiut?

Cred că dorul e singurul sentiment cu care n-am putut să mă lupt niciodată. Oricât l-ai nega, te plesneşte când ţi-e lumea mai dragă. Am încercat să-l îngrop adânc în mine, să-l las să putrezească liniştit acolo numai şi numai să-mi lase mintea în pace. Apoi mi-am dat seama că nu e o decizie prea înţeleaptă: cum să-l las să facă parte din mine dacă soarbe cu atâta poftă din fiinţa mea? O să mă facă tăndări.

Mi-e dor de tine, dar înghit în sec. Ştiu că n-am unde să fug ca să scap de toate neputinţa ce şterge acum pe jos cu mine, dar încă sper la ziua aia în care o să deschid ochii şi nimic din tot ce clocoteşte acum în mine nu o sa mai fie.  Nici tu, nici dorul, nimic.

În astfel de momente, ideea de a nu simţi nimic sună fantastic.

N-ai pierdut nimic, femeie!

N-am fost niciodata o adepta a relatiilor serioase. Nu pentru ca eu personal nu sunt o persoana serioasa sau pentru ca nu sunt capabila de compromisuri sau pentru ca nu-mi doresc povesti frumoase cu printi si printese, ci pentru ca nu am gasit omul acela suficient de hotarat sa ma pastreze si dispus sa-mi arate ca toata treaba asta aproape imposibila care se numeste “relatie” merita efortul meu, merita sudoarea mea si merita sufletul meu.

Toata viata mea am fost inconjurata numai de barbati mediocrii care n-au avut nimic sa ma invete, poate doar cum sa trec mai usor peste dezamagiri. Adica peste ei. Barbati superficiali, lipsiti de ambitie, de determinare, fara niciun fel de scop maret in viata, barbati care pe langa sex nu aveau mare lucru de oferit. Si nu ma refer aici la lucrurile materiale, nici pe departe. Ci la lucrurile de suflet. Cred ca ei ar trebui sa inteleaga odata pentru totdeauna ca vrem lucruri de suflet, reale, care sa ne-atinga, care sa ne implineasca, care sa ne vindece, care sa ne faca sa ramanem langa ei…cu ei.

Inca nu mi-am pierdut definitiv speranta, dar cred ca nici mult nu mai am.

Stiu, la un moment dat in viata ta te-ai indragostit ca o nebuna. Cica te-ai indragostit. Apoi ai plecat tu, sau a plecat el, sau ati plecat amandoi. Nici nu conteaza. Tot ce conteaza e ca acum tu iti plangi de mila pe la toate colturile, bagi cu nemiluita borcane de Nutella in tine pentru ca vezi doamne suferinta scuza orice, dormi cate 3-4 ore chinuite pe noapte si iti lasi mintea aia terminata sa-ti convinga sufletul ca nu mai exsta nimeni altcineva pentru tine in lumea asta. Da-ti doua palme si iesi afara din casa! Ai atatea lucruri de vazut, atatea drumuri de batatorit, atatia oameni de cunoscut, atatea zile cu soare si atatea pahare cu vin de baut si tu chiar poti crede ca totul s-a terminat aici, acum? Abia incepe si nu glumesc!

Faptul ca el nu mai face parte din viata ta, nu inseamna nimic. Barbatii vin si pleaca atat de des, atat de usor, atat de banal si de natural, incat de cele mai multe ori ti-e si greu sa tii pasul cu ei. N-ai pierdut nimic, crede-ma! In cel mai rau caz te-ai pierdut pe tine si asta doar in momentele alea idioate in care ti-a trecut prin cap sa te schimbi doar ca sa-i faci lui pe plac.