Aici eu, acolo tu

 

mnb

Mă așez în pat. Oftez. Te așezi și tu. Începi să fredonezi melodia noastră preferată și iei laptopul în brațe. Eu sunt în patul meu, cu saltea făcută ţăndări, dintr-o cameră goală de cămin. Etajul 7, mai știi? Tu ești tot într-un pat, nu al meu, nici al tău. Într-un pat imaculat, dintr-un hotel de “nu mă interesează câte stele are”, la “2400 şi încă puţin” km distanță de zâmbetul meu. Cel puțin patul tău nu miroase a mine. Al meu duhnește, iubitule, duhnește a dimineți reci de toamnă când întârziam la cursuri doar ca să-ți pregătesc micul dejun.

Vreau să te privesc. Nu, nu aşa. Nu mai vreau să mă holbez la chipul tău pe un display. Asta ar trebui să mă mulţumească? Cum adică nu te înţeleg? Şi în tot timpul ăsta ce doamne iarta-mă am făcut, dacă nu să te înţeleg? Cum adică sunt egoistă? Faptul că mă gândesc la noi şi la relaţia noastră care se duce pe apa sâmbetei mă face o egoistă? Normal că sunt conştientă de faptul că nu ai plecat acolo de plăcere. Şi că o faci pentru noi. Stai puţin…pentru “noi”? Care ”noi”, iubitule, când eu sunt acasă, chiar în colţul în care m-ai lăsat vorbind singură pentru că pierdeai zborul, iar tu eşti la mama naibii, într-o cameră străină, dintr-un oraş străin, dintr-o ţară străină?

Mai ştii când m-ai chemat la tine, la cafea, în duminica aia ploioasă? Aşa neinspirat eşti câteodată. Cum să nu-mi dau eu seama că ceva e în neregulă? Tu nu faci niciodată cafea, iubitule! Tu nu bei cafea. Tu urăşti cafeaua.

Mă urmăreai liniştit şi răbdător, aşteptându-mă să sorb din ceaşca aurie. Te priveam adânc şi ceva în mine durea. Încă nu înţelegeam ce se întâmplă.  Aveai atâta dragoste în privire, că aş fi vrut să opresc timpul în loc chiar acolo. Acum îmi pare rău că nu am făcut-o. Ai început să zâmbeşti văzându-mă atât de buimacă şi mi-ai spus să am grijă, să nu mă pierd în ochii tăi. Doamne, iubitule, ochii tăi sunt singurul loc în care aş vrea să mă pierd şi să nu mă mai întorc vreodată!

Ai început să-mi vorbeşti. Erai serios. După prima frază, am intrat în transă. Nu te mai auzeam. Nu mai auzeam nimic, decât ţipetele din mintea mea.

Mi-ai spus atunci că trebuie să pleci. Că asta fac oamenii mari: pleacă departe să muncească şi să câştige bani mulţi. Şi ce-o să faci cu toţi banii ăia, iubitule, daca eu sunt aici şi tu eşti acolo? Ce-o să faci cu toate serile în care ai fi putut să adormi cu mine în braţe, dar ai adormit cu ochii uzi, aţintiţi în tavan? Ce-o să faci cu toate clipele în care te-ai simţit gol? Ce-o sa faci cu toate minutele, orele şi zilele pe care le-am numărat cât timp ai fost departe de mine? Ce-o să faci cu toate bucăţile rupte din sufletul meu de fiecare dată când a trebuit să îmi iau rămas bun? Ce-o să faci cu toate dimineţile în care mi-am băut ceaiul singură, în tăcere, aşteptând să treacă odată timpul ăsta nenorocit ca să te pot vedea din nou?

Ah, da, ştiu. Probabil o să ţi le aducă banii înapoi pe toate…iubitule!