E noapte toată ziua

dark

Mă găsesc suspendată într-un punct oarecare din Univers, la limita dintre o stea şi întunericul absolut. M-am răzvrătit împotriva propriei mele fiinţe pe care încă o consider vie…sau cel puţin aproape vie. M-am condamnat de bunăvoie şi nesilită de nimeni la singurătate şi goliciune, dar ştiti care e norocul meu? Acela că uneori sunt aşa plină cu dragoste încât cred că la un moment dat o să fiu salvată. Cum de cine? De mine, desigur.

Mi-au spus să nu mă grăbesc, să nu mai aştept, să nu mai caut, să nu mai strig, doar să-mi văd de viaţa mea şi să am răbdare. Pentru că toate lucrurile pe care le dorim cu atâta suflet vor veni la noi într-un moment sau altul. Aşa să fie oare?

Mi-au spus să mă accept pe mine însămi în toată splendoarea defectelor mele, să mă iubesc şi să iubesc să trăiesc doar eu cu mine. Aşa am facut. M-am obişnuit într-un mod atât de crud cu propria-mi persoană încât am devenit incapabila să mai accept pe altcineva în viaţa mea. Pentru că oricine ar încerca să intre, ar fi un intrus.

Mi-au spus să închid ochii şi să respir adânc, să citesc romanţe, să dorm mult şi să stau leneşă pe o bancă la soare. Aşa am făcut. Dar eu nu mai văd nimic, nu mai aud nimic, nu mai simt nimic. Sunt o maşinărie programată să trăiască la întâmplare, cu rezervorul de speranţă aproape gol şi pregătita în orice moment să facă un scurtcircuit.

Mi-au spus să râd cu gura până la urechi, să alerg prin ploaie, să mă tăvălesc în zăpadă şi să uit tot ce mă doare. Aşa am facut. Degeaba. Am devenit la fel de întunecată ca drumurile pe care-am rătăcit în căutarea unor raspunsuri, la fel de sumbră ca buzele reci pe care le-am sărutat şi la fel de fadă ca braţele ce nu m-au îmbrăţişat niciodată.  Şi nu, să nu credeţi că întunericul a reuşit să mă devoreze. L-am devorat eu pe el în schimb. Nu-l auziţi cum strigă?

Abia acum am înţeles: lucrurile bune nu se întâmplă atunci când le aştepţi. Lucrurile bune se întâmplă atunci când trăieşti şi atât.

Anunțuri