Eşti aşa frumoasă, iar eu sunt aşa prost

ruKrI0KPc2

Nu ne-am văzut de mai bine de un an, dar ne urmărim reciproc pe site-urile de socializare că deh, suntem doi oameni “civilizaţi”. Ea a rămas la fel cum o ştiam: minunată şi singură. Eu, în schimb, am pus 7 kg de-atunci, nu prea mai ţin legătura cu mulţi dintre prietenii mei, nu mă mai pasionează viaţa de noapte şi pe deasupra am şi o relaţie stabilă.

Nu sunt fericit, vă spun drept. E numai pace în jurul meu, m-am împăcat în sfârşit cu mine însumi şi simt cum mă scaldă liniştea. Dar asta nu e fericire, oameni buni. Tocmai pentru că nu simt nimic. Nu-mi aud inima cum bate, nu simt respiraţia cum mi se îngreuneaza, nu am nicio palpitaţie, nu ma înalţă nimic, nu mă doare nimic, nu mă atinge nimic. Ce dracu’ fac?

Mi-a fost frică să o iubesc, recunosc. Am găsit scuze stupide cum că eu nu sunt pregătit pentru o relaţie, că eu nu vreau să invesesc sentimente, că suntem prea tineri, că e totul prea simplu aşa cum e şi că nu are rost să ne complicăm. Şi ce credeţi că a facut? În maxim o saptămână am dat-o dispărută de-a binelea.

Ştiţi de câte ori am vrut să îi spun că mi-e dor? De fiecare dată când am întins mâna spre cealaltă parte a patului şi am simţit un gol. Nu patul gol, ci pe mine gol.

Ştiţi de câte ori am vrut să o iau în braţe şi să o ţin acolo minute-n şir? Nu, nu ştiţi pentru că nici eu nu ştiu. Mi-ar fi fost imposibil să număr. Dar m-am abţinut, m-am dat bărbat puternic şi de neclintit, m-am luptat cu zâmbetul ei şi mi-am interzis în fiecare zi să o privesc vreodată adânc în ochi. Pentru că ştiam cu certitudine că acolo m-aş fi pierdut, acolo aş fi rămas, acolo m-aş fi înecat şi-aş fi murit: în irisul ei frumos.

Am visat-o într-o seară, tandră şi zâmbitoare, îmi mângâia părul în timp ce eu îi sărutam coapsele calde. Doamne, ce imagine! Zile întregi am avut un nod în gât, de parcă visul ăsta a fost singura dată când am apucat să trăiesc cu adevărat, singura dată când nu a trebuit să mă prefac.

Ştiţi…am obosit. Mă trezesc dimineaţa şi timp de 5 minute privesc absent tavanul. Urmăresc fiecare crăpătură, fiecare denivelare, fiecare urmă de vopsea trântită aiurea acolo, căutând cu disperare un motiv de bucurie, o explicaţie pentru limitele pe care mi le-am impus de unul singur, un sens al acţiunilor mele, un imbold care să mă facă să mă ridic dracului din pat. Dar pentru mine nu mai există nimic din toate astea, înţelegeţi? De ce să mă ridic? De ce să fac orice lucru pe lumea asta dacă oricum nu simt gram de emoţie? Mi-a murit fiinţa, oameni buni, vă spun.

Cică suntem ceea ce alegem să fim. Înseamnă că eu sunt la fel de prost. Iar tu sigur eşti la fel de frumoasă.