Noi de ce nu ne găsim?

BB6CoGNSw8

Oamenii nu se găsesc atunci când se caută. Oamenii se găsesc atunci când au nevoie unul de celălalt.

Oamenii nu se găsesc pentru că nu se uită bine în jur, colindă străzi cu privirea băgată-n pământ şi caută fericirea în nu ştiu ce colţ, din nu ştiu ce oraş, din nu ştiu ce ţară…când fericirea e aici, sub nasul lor.

Oamenii nu se găsesc atunci când se strigă pentru că nu se mai aud de propriile gânduri, pentru că e prea mult zgomot de fundal. Oamenii se găsesc atunci când subconştientul tace şi când sufletul freamătă liniştit.

Oamenii nu se găsesc pentru că le e teamă de ei, pentru că şi-au pierdut încrederea, curajul, poate şi răbdarea.

Oamenii nu se găsesc atunci când fug unii de alţii. Oamenii se găsesc atunci când luptă împreună, unul pentru celălalt, în acelaşi timp.

Oamenii nu se găsesc pentru că le e frică să-şi vorbească, pentru că nu ştiu cum să-şi descătuşeze cuvintele dintr-o inimă închisă cu porţi de fier.

Oamenii nu se găsesc atunci când dorm. Oamenii se găsesc atunci când sunt vii, atunci când cred, când speră, când se deschid cu totul şi lasă totul să treacă prin ei.

Oamenii nu se găsesc pentru că se grăbesc, pentru că vor iubire de-a gata, pentru că e greu să contruieşti, dar e uşor să renunţi.

Oamenii nu se găsesc atunci când vor. Oamenii se găsesc atunci când e timpul lor.

Şi noi, noi doi când o să ne găsim oare?

Anunțuri

Tu şi cafeaua

blblb

Niciodată n-am putut să îmi beau cafeaua înainte să te văd. Cafeaua mă agită, iar de tine nici nu mai zic: îmi scoţi inima din piept şi joci ping-pong cu ea cât e ziua de lungă, până o seci de sânge, de iubire şi de viaţă.

Tu nu ştii, dar buzele noastre au făcut dragoste în fiecare dimineaţă de toamnă în care te-am surprins citind ziarul la o masă, pe terasă. Buzele tale mi-au spus poveşti pe care gura ta n-a avut curaj să le mărturisească. Buzele mele s-au împletit sălbatic cu buzele tale în toate modurile posbile şi imposibile, apoi ţi-au gustat lacome pielea sărată şi s-au înecat cu parfumul părului tău răvăşit de vânt.

M-am cutremurat de fiecare dată când mi-am auzit numele rostit de glasul tău şi inevitabil m-am gândit şi la alte momente în care aş fi vrut să o faci: în întunericul unei camere goale, în bezna unei străzi pustii, la flacăra unei lumânări sau la lumina din ochii mei. Cum care lumină? Cum să nu o vezi dacă numai tu reuşesti să o aprinzi?

Niciodată n-am putut să te privesc în timp ce-mi beau cafeaua. Cafeaua îmi face sângele să alerge turbat prin vene, iar tu, tu mă alergi în mintea mea până mă laşi goală…din orice punct de vedere, din orice unghi, din orice perspectivă.

Şi ştii ce nu mai ştii? Cum plămânii mei au ars seri la rând de dorul mirosului tău, cum degetele mele ţi-au desenat linii imaginare pe pleoapele-ţi calde, cum ochii meu te-au devorat până ce n-a mai rămas nimic în ei…decât tu pe propria-mi retină.

Oare îţi mai aduci aminte de mine, de chipul meu sau măcar de rochia mea roşie?

Oare îţi pare rău că unele iubiri se termină înainte de a începe?

Eu da. Mie da.