Să fie lumină!

vrgu1iop38

Nu mai vreau să vorbesc despre asta, nu mai vreau să mă gândesc la asta, m-am săturat până peste cap de asta şi cu toate acestea o să scriu o postare despre asta, ultima postare în care voi face referire la subiectul ăsta infect care mi-a mancat zilele. Mă duc şi eu acasă o dată la nu ştiu câte luni, iar ai mei vorbesc despre asta. Mă sună mama să mă întrebe dacă mai am mâncare, dar aduce vorba tot de treaba asta. Îmi dă tata mesaj să ştie dacă mai am bani, dar ajunge să mă terorizeze cu chestia asta. Ies şi eu la un date şi trebuie să ofer explicaţii stupide legate de asta. Merg la un vin fiert cu prietenii în centru şi ce credeţi? Vorbim despre asta! Pana când, frate?

Sunt singură de mult timp. Nu pentru că imi place, evident, ci pentru că traiesc după principiul “decât nefericită alături de un dobitoc, mai bine pseudofericită singură”. Poate greşesc, nu mă interesează. E o alegere proprie, e un mod de viaţă, e un risc pe care mi-l asum, e o decizie pe care am luat-o şi asupra căreia nu o să revin oricât de nefericită sau demnă de milă o sa fiu. De ce? Pentru că am nevoie de o dragoste minunată, am nevoie de un om-minune, am nevoie de cineva care să mă facă să conştientizez adevăratul motiv pentru care consum oxigenul acestei planete: ca să iubesc, ca să fiu împlinită prin iubire. Nu o să mă mulţumesc cu puţin, nu o să mă mulţumesc cu o poveste mediocră de dragoste sau cu un tip draguţ pe care poate o să ajung să-l iubesc în timp. Prin urmare o să rămân fix aşa cum sunt acum: adică singură. Care naiba e problema şi de ce mă bate toată lumea la cap?

Nu e ca şi cum ţin morţiş să fiu singură. Pur şi simplu nu am întâlnit pe nimeni care să mă facă să-mi doresc să lupt, să mă zbat, să-mi dau silinţa, să trag, să strâng din dinţi. Am încercat să lupt, zău, nu vă imaginaţi că sunt vreo nemernică insensibilă, doar că luptam de una singură, băgam sabia adânc în mine de bună voie şi apoi mă miram de ce doamne iarta-mă curge atâta sânge.

Poate am renunţat eu prea devreme, e posibil. Dar am obosit, ce vreţi să fac dacă am rămas fără vlagă?

E vina mea că dau numai peste tâmpiţi care nu sunt la fel de tâmpiţi ca mine? E vina mea că nu întâlnesc oameni care vor şi sunt dispuşi să construiască ceva durabil cu mine? E vina mea că el nu-mi iese în cale? Poate a trecut pe lângă mine şi nu am băgat de seamă, dar totuşi, e vina mea că nu m-a tras de mânecă?

Nu mai caut şi nici nu mai am speranţă, recunosc. Aşa şi?

Ştiţi care e de fapt problema noastră, a tuturor? Ridicăm ziduri înalte în jurul nostru doar ca să-i împiedicăm pe ceilalţi să vadă prin noi, să ne răneasca sau să ne descopere slăbiciunile şi sufletul. Iar apoi, pe oamenii ăştia noi ne încăpăţânăm să îi detestăm pentru simplul fapt că nu au fost capabili să vadă dincolo de ziduri. Pentru că în adâncul nostru am sperat, am crezut cu disperare că cineva o să se debaraseze, că cineva o să fie altfel şi o să-si doreasca să ajungă în mijlocul fiinţei noastre. Că cineva o să reuşească să intre. Ca cineva o să ne lumineze.

Astept omul ăla care să mă lumineze! Şi daca e nevoie o să aştept ani, decenii, o viaţa şi mai mult decât atât pentru că iubirea e singurul lucru în care mai cred şi singurul lucru care sper că o să mă mai salveze. Ce explicaţie mai sinceră decât asta vreţi să auziţi?

Anunțuri

6 gânduri despre „Să fie lumină!

  1. Soro te ADOR ! Pur si simplu ! Atat de tare ma bucur ca am dat de blogul tau. Pana acum credeam ca sunt singura care e pe acest principiu. Si atat de mult m-am saturat sa tot ma intrebe lumea rudele si familia de ce sunt singura si sa vorbim pe subiectu acesta. Deja mi sila. Si am auzit de la prietena mea cea mai buna replica aceasta „bine ca tie iti trebuie printul pe cal alb. Eu nu as putea trai ca tine. Nu te inteleg.” Ah nu stiu cum te cheama dar oricare ar fi numele tau, draga mea sa stii ca esti eroina mea si sunt fana ta cea mai mare.
    E asa ciudat ca mi-am exprimat opinia intr-un comentariu pe un blog. Deobicei nu obisnuiesc sa fac asta.

  2. Dada inca un comentariu tot de la mine. :))) ai atata dreptate in ceea ce zici. Si ma cuprinde un sentiment de bucurie ca nu sunt singura care crede asta. Adica dupa ce am tras ca prosta, singura m-am saturat. M-ar obisnuit cu gandul ca am raman singura toata viata probabil sau ca poate poate poate la un moment dat va aparea un anumit el. Asa prin absurd daca ai fi scris toate acestea si in special acest post acum 1 an si ceva si l-as fi citit atunci as fi zis „ia uite frate alta depresiva care nu are ce face” dar acum, acum imi creeaza o stare de bucurie. Multumesc inca o data. 😊☺

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s