N-ai să ştii vreodată

kRVNn0yhiQ[1]

Am cunoscut un bărbat. Mi-a vorbit şi m-am îndrăgostit ca o nebună. Atunci, în secunda aia, pe scaunul ăla, de omul ăsta cu camaşă în carouri. Nici măcar nu-mi plac carourile, iar el nici măcar nu e genul meu. Sau cel puţin nu era. Mare ciudăţenie şi dragostea asta!

Acum îmi dau seama că niciodată în viaţa mea nu m-am îndrăgostit de un chip. Ci mai degrabă de o atitudine, de un gest, de o expresie, de un cuvant. De o chestie mică pe care a făcut-o, aparent nesemnificativă, care-ţi rămâne întipărită în minte şi apoi te bântuie pentru tot restul zilelor sau nopţilor pline de întrebări fără răspuns. Iar de data asta de vină a fost nenorocita aia de cămaşă în carouri. Sau poate ochii lui. Dracu’ să o ia de cămaşă!

Sunt îndrăgostită de un bărbat care nu e al meu. E al altcuiva. S-a întâmplat fără să vreau, fără să ştiu, ca atunci când te ia subconştientul prin surprindere, când te bate subtil pe umăr şi în clipa în care te-ai întors spre el, îţi dă un croşeu de dreapta.

Câteodată îmi zâmbeşte aşa frumos că uit să-i zâmbesc înapoi. Doar mă holbez fericită la el, cu sângele ce îmi pulsează sălbatic în vene şi aş putea să jur că în momentele alea arăt ca o tâmpită. Inima mea nu vrea să mai asculte nimic din ce-i spun, când îl vede începe şi sare coarda sau joacă şotronul, naiba ştie. El mă ciupeşte subtil de braţ, se aşează lângă mine, mirosul lui îmi invadează simţurile şi singurul lucru pe care pot să-l fac e să îngheţ.

Am un gol în stomac când mă gândesc la el. Mint, nu e gol, e o gaură neagră şi nenorocită care mă soarbe de vie. Simt furnicături în tot corpul, îmi creşte temperatura, mă ia cu leşin, nu mă pot concentra la nimic, dorm prost şi mă ustură mintea de atâtea întrebări prosteşti pe care mi le-am pus neîncetat mie însămi.

Sunt îndrăgostită de un bărbat care nu e al meu. Care nu va fi niciodată al meu. Care nu vreau să fie niciodată al meu pentru că nu-mi doresc să fiu genul ăsta de femeie: care fură barbaţii altora. Dar îl vreau mă, tânjesc dupa el, adorm cu gandul la el, stomacul meu nu vrea mâncare, îl vrea pe el, sufletul meu nu vrea linişte, ci pe el. Şi chiar încerc din răsputeri să-mi reprim sentimentele, să le îngrop pe toate adânc în mine, dar am impresia că cu cât mă străduiesc mai mult, cu atât mă ard mai rău.

Sunt îndrăgostită de un bărbat care nu o să ştie niciodată că toată fiinţa mea o ia razna atunci când îl simte în preajma ei. Care nu o să ştie niciodată că mă face să simt. Şi poate e mai bine aşa. Nu poate, cu siguranţă e. Dar adevărul e că oricât de rău te doare, e bine ca unele lucruri să nu le spui niciodată. Ce poate fi mai trist decât asta?

Anunțuri

8 gânduri despre „N-ai să ştii vreodată

  1. Asdfghjkl. In sfarsit ai postat ! Stii de cand tot urmaresc in fiecare zi ca o obsedata blogul tau sa vad cand postezi? 5 LUNI ! 5 luni am asteptat sa postezi. :)))

      • Nici nu ai idee cat m-au ajutat postarile tale. Am avut o perioada oribila si postarile tare redau exact ce simteam. Citindu-le ma faceu sa ma simt mai bine. Pana le-am citit pe toate si nu am mai avut ce citii. :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s