Să fie lumină!

vrgu1iop38

Nu mai vreau să vorbesc despre asta, nu mai vreau să mă gândesc la asta, m-am săturat până peste cap de asta şi cu toate acestea o să scriu o postare despre asta, ultima postare în care voi face referire la subiectul ăsta infect care mi-a mancat zilele. Mă duc şi eu acasă o dată la nu ştiu câte luni, iar ai mei vorbesc despre asta. Mă sună mama să mă întrebe dacă mai am mâncare, dar aduce vorba tot de treaba asta. Îmi dă tata mesaj să ştie dacă mai am bani, dar ajunge să mă terorizeze cu chestia asta. Ies şi eu la un date şi trebuie să ofer explicaţii stupide legate de asta. Merg la un vin fiert cu prietenii în centru şi ce credeţi? Vorbim despre asta! Pana când, frate?

Sunt singură de mult timp. Nu pentru că imi place, evident, ci pentru că traiesc după principiul “decât nefericită alături de un dobitoc, mai bine pseudofericită singură”. Poate greşesc, nu mă interesează. E o alegere proprie, e un mod de viaţă, e un risc pe care mi-l asum, e o decizie pe care am luat-o şi asupra căreia nu o să revin oricât de nefericită sau demnă de milă o sa fiu. De ce? Pentru că am nevoie de o dragoste minunată, am nevoie de un om-minune, am nevoie de cineva care să mă facă să conştientizez adevăratul motiv pentru care consum oxigenul acestei planete: ca să iubesc, ca să fiu împlinită prin iubire. Nu o să mă mulţumesc cu puţin, nu o să mă mulţumesc cu o poveste mediocră de dragoste sau cu un tip draguţ pe care poate o să ajung să-l iubesc în timp. Prin urmare o să rămân fix aşa cum sunt acum: adică singură. Care naiba e problema şi de ce mă bate toată lumea la cap?

Nu e ca şi cum ţin morţiş să fiu singură. Pur şi simplu nu am întâlnit pe nimeni care să mă facă să-mi doresc să lupt, să mă zbat, să-mi dau silinţa, să trag, să strâng din dinţi. Am încercat să lupt, zău, nu vă imaginaţi că sunt vreo nemernică insensibilă, doar că luptam de una singură, băgam sabia adânc în mine de bună voie şi apoi mă miram de ce doamne iarta-mă curge atâta sânge.

Poate am renunţat eu prea devreme, e posibil. Dar am obosit, ce vreţi să fac dacă am rămas fără vlagă?

E vina mea că dau numai peste tâmpiţi care nu sunt la fel de tâmpiţi ca mine? E vina mea că nu întâlnesc oameni care vor şi sunt dispuşi să construiască ceva durabil cu mine? E vina mea că el nu-mi iese în cale? Poate a trecut pe lângă mine şi nu am băgat de seamă, dar totuşi, e vina mea că nu m-a tras de mânecă?

Nu mai caut şi nici nu mai am speranţă, recunosc. Aşa şi?

Ştiţi care e de fapt problema noastră, a tuturor? Ridicăm ziduri înalte în jurul nostru doar ca să-i împiedicăm pe ceilalţi să vadă prin noi, să ne răneasca sau să ne descopere slăbiciunile şi sufletul. Iar apoi, pe oamenii ăştia noi ne încăpăţânăm să îi detestăm pentru simplul fapt că nu au fost capabili să vadă dincolo de ziduri. Pentru că în adâncul nostru am sperat, am crezut cu disperare că cineva o să se debaraseze, că cineva o să fie altfel şi o să-si doreasca să ajungă în mijlocul fiinţei noastre. Că cineva o să reuşească să intre. Ca cineva o să ne lumineze.

Astept omul ăla care să mă lumineze! Şi daca e nevoie o să aştept ani, decenii, o viaţa şi mai mult decât atât pentru că iubirea e singurul lucru în care mai cred şi singurul lucru care sper că o să mă mai salveze. Ce explicaţie mai sinceră decât asta vreţi să auziţi?

Anunțuri

N-ai să ştii vreodată

kRVNn0yhiQ[1]

Am cunoscut un bărbat. Mi-a vorbit şi m-am îndrăgostit ca o nebună. Atunci, în secunda aia, pe scaunul ăla, de omul ăsta cu camaşă în carouri. Nici măcar nu-mi plac carourile, iar el nici măcar nu e genul meu. Sau cel puţin nu era. Mare ciudăţenie şi dragostea asta!

Acum îmi dau seama că niciodată în viaţa mea nu m-am îndrăgostit de un chip. Ci mai degrabă de o atitudine, de un gest, de o expresie, de un cuvant. De o chestie mică pe care a făcut-o, aparent nesemnificativă, care-ţi rămâne întipărită în minte şi apoi te bântuie pentru tot restul zilelor sau nopţilor pline de întrebări fără răspuns. Iar de data asta de vină a fost nenorocita aia de cămaşă în carouri. Sau poate ochii lui. Dracu’ să o ia de cămaşă!

Sunt îndrăgostită de un bărbat care nu e al meu. E al altcuiva. S-a întâmplat fără să vreau, fără să ştiu, ca atunci când te ia subconştientul prin surprindere, când te bate subtil pe umăr şi în clipa în care te-ai întors spre el, îţi dă un croşeu de dreapta.

Câteodată îmi zâmbeşte aşa frumos că uit să-i zâmbesc înapoi. Doar mă holbez fericită la el, cu sângele ce îmi pulsează sălbatic în vene şi aş putea să jur că în momentele alea arăt ca o tâmpită. Inima mea nu vrea să mai asculte nimic din ce-i spun, când îl vede începe şi sare coarda sau joacă şotronul, naiba ştie. El mă ciupeşte subtil de braţ, se aşează lângă mine, mirosul lui îmi invadează simţurile şi singurul lucru pe care pot să-l fac e să îngheţ.

Am un gol în stomac când mă gândesc la el. Mint, nu e gol, e o gaură neagră şi nenorocită care mă soarbe de vie. Simt furnicături în tot corpul, îmi creşte temperatura, mă ia cu leşin, nu mă pot concentra la nimic, dorm prost şi mă ustură mintea de atâtea întrebări prosteşti pe care mi le-am pus neîncetat mie însămi.

Sunt îndrăgostită de un bărbat care nu e al meu. Care nu va fi niciodată al meu. Care nu vreau să fie niciodată al meu pentru că nu-mi doresc să fiu genul ăsta de femeie: care fură barbaţii altora. Dar îl vreau mă, tânjesc dupa el, adorm cu gandul la el, stomacul meu nu vrea mâncare, îl vrea pe el, sufletul meu nu vrea linişte, ci pe el. Şi chiar încerc din răsputeri să-mi reprim sentimentele, să le îngrop pe toate adânc în mine, dar am impresia că cu cât mă străduiesc mai mult, cu atât mă ard mai rău.

Sunt îndrăgostită de un bărbat care nu o să ştie niciodată că toată fiinţa mea o ia razna atunci când îl simte în preajma ei. Care nu o să ştie niciodată că mă face să simt. Şi poate e mai bine aşa. Nu poate, cu siguranţă e. Dar adevărul e că oricât de rău te doare, e bine ca unele lucruri să nu le spui niciodată. Ce poate fi mai trist decât asta?