Ce ar fi fost dacă?

 

E august. E luna mea preferată pentru că în august toate visele se împlinesc. M-am tolănit aproape goală pe plaja şi i-am dat voie soarelui să facă ce vrea cu mine. Ascult valurile nebune şi pescăruşii, aud ţipete de copii fericiţi, îmi scufund tălpile în nisipul aspru şi las briza mării să se rătăcească în părul meu.

Dar mintea mea nu e acolo unde îmi e trupul, e departe, într-o seară de ianuarie. Aveam în picioare bocanci maro din care se scurgea lână albă si pufoasă, stăteam pe treptele din faţa blocului şi îl aşteptam îmbujorată, cu dinţii clămpănind de frig. M-am luminat toată când l-am văzut cum se îndreaptă spre mine zâmbind larg şi dupa ce m-a îmbrăţisat n-am mai simţit nimic, decât linişte. L-am chemat în casă şi n-am mai ieşit de-acolo decât după ce am ştiut cu certitudine ca am facut tot ce mi-a stat în putere să-l ţin lângă mine.

Întâlnim mulţi oameni într-o viaţă. Pe unii îi iubim mai mult, pe alţii mai puţin sau deloc, iar unii ne marchează existenţa prin simplul fapt că au fost. Pe aceştia din urmă nu doar i-am iubit, ci i-am lăsat să trăiască în noi, să se hrănească din noi, să fie unul şi acelaşi lucru cu noi.

Întotdeauna va exista omul acela asupra căruia rămâi blocat o viaţă întreagă, care te împiedică să mai evoluezi, care-şi lasă amprenta în sufletul tău şi pe care uită să o şteargă atunci când pleacă. Omul acela la care te gândeşti în fiecare zi din viaţa ta şi inevitabil te întrebi “ce ar fi fost dacă…?”

Ce ar fi fost dacă m-aş fi străduit mai mult, daca aş fi fost mai tolerantă, dacă aş fi lăsat mai mult de la mine, dacă n-aş fi fost atât de exigentă, dacă aş fi luptat cu o îndârjire mai mare, dacă n-aş fi renunţat aşa uşor, dacă aş fi îndurat puţin mai mult?

Mă întreb mereu ce aş fi fost astăzi dacă încă mai făcea parte din viaţa mea. Cum m-aş fi maturizat, cum aş fi crescut? Cum am fi arătat împreună? Am fi fost fericiţi? M-ar fi iubit ca un dement aşa cum sunt sigură că eu l-aş fi iubit pe el?

Am rămas setată pe omul ăsta. Iubesc o fantasmă, un strigoi. M-am oprit într-un punct al vieţii mele şi oricât de mult aş înainta nu ajung nicăieri. Bat pasul pe loc şi sper să se întâmple ceva care să mă readucă la viaţă. Mă învârt în cerc şi singurul lucru pe care mi-l doresc e doar un colţ după care să mă ascund de atâtea amintiri. Ori de câte ori aud ciocănituri în uşă sper să fie el, ori de câte ori aştept metroul la Unirii sper să apară el din mulţime şi să-mi potolească dorul ăsta infernal cu care mi-am obligat trupul să se obşnuiască.

Ce ar fi fost dacă aş fi dat orgoliul meu prostesc la o parte, dacă aş fi lăsat garda jos şi m-aş fi dăruit lui pe de-a-ntregul? Probabil nu voi şti niciodată asta, dar cu siguranţă n-aş fi fost ceea ce sunt astăzi, acum, aici. Şi nu-mi dau seama dacă ăsta e un lucru bun sau rău.

Mi-au îngheţat gândurile în seara aia din ianuarie şi le rog să se întoarcă la mine pe plajă. Auzi, ce ar fi să uităm noi totul şi să ne mai dăm o şansă?