Sunt beat şi mi-e dor de tine

hand leg

Încă încerc să-mi dau seama de ce durează atât de mult să te dau uitării, să mă desprind de tine, de amintirea zilelelor cu noi şi de ideea că poate o să te întorci. Mă străduiesc, jur, dar inima mea e proastă, flămândă, extenuată şi câteodată mă întreb de unde naiba mai are putere să te iubească în halul ăsta.

E ciudat cum trece timpul, dar atingerile unor oameni care au plecat demult rămân atât de impregnate în pielea ta că încă îi mai simţi în tine. La fel de vii, la fel de cruzi. Dacă nici asta nu e dragoste, atunci spune-mi tu, iubito, ce e?

Mă uit de ore bune la ecranul telefonului, la numele tău, simt bubuituri în piept, dar nu pot nici măcar să clipesc. Mi-a amorţit mâna pe sticla goală de vin şi tot ce văd în jurul meu eşti tu, tot ce mă doare eşti tu, toate lucrurile după care tânjesc sunt la tine. Vezi? Sunt amorţit tot din cap până-n picioare şi tu eşti singurul om la care mă gândesc, singura fiinţă care îmi inundă simţurile şi face din mine ce vrea. Acum trei ani m-ai salvat, iar acum mă nimiceşti, probabil ţie ţi se pare corect. Mie mi se pare josnic.

Îmi fac curaj şi te apelez. Nu eu, alcoolul din vene. Regret în următoarea secundă că am făcut-o, dar acum e prea tarziu să mai închid. Poate nu o să răspunzi şi o să mă scuteşti de chinul vocii tale care e prea departe de a mea. Dar brusc nu mai sună, mi se opreşte inima, sau respiraţia, sau amândouă şi te aud somnoroasă la capătul celălalt al firului ” Iar ai băut? De ce nu poţi să bei şi tu ziua ca să nu mă mai suni la ore din astea? ”

Am stat aşa, n-am zis nimic. Mă mulţumeam chiar şi cu respiraţia ei. Ce era să o mai întreb când oricum nu înţelegeam o iotă din toate scuzele şi răspunsurile ei de rahat?

” O să închid acum. Sper că te-ai calmat.” îmi spune.

Să mă calmez? Sunt calm de luni de zile, de când ai supt tu viaţa din mine. De când mi-ai jurat goală în patul meu că o să-mi fii alături orice-ar fi. Cum poţi să scoţi din tine cuvinte care n-au nicio legatură cu realitatea?

Bine îmi spunea mie cineva că fiecare dintre noi ţine la cineva la care nu ar trebui. Felicitari, iubito, tu esti persoana aia!

Ce ar fi fost dacă?

 

ce-ar fi fost daca

E august. E luna mea preferată pentru că în august toate visele se împlinesc. M-am tolănit aproape goală pe plaja şi i-am dat voie soarelui să facă ce vrea cu mine. Ascult valurile nebune şi pescăruşii, aud ţipete de copii fericiţi, îmi scufund tălpile în nisipul aspru şi las briza mării să se rătăcească în părul meu.

Dar mintea mea nu e acolo unde îmi e trupul, e departe, într-o seară de ianuarie. Aveam în picioare bocanci maro din care se scurgea lână albă si pufoasă, stăteam pe treptele din faţa blocului şi îl aşteptam îmbujorată, cu dinţii clămpănind de frig. M-am luminat toată când l-am văzut cum se îndreaptă spre mine zâmbind larg şi dupa ce m-a îmbrăţisat n-am mai simţit nimic, decât linişte. L-am chemat în casă şi n-am mai ieşit de-acolo decât după ce am ştiut cu certitudine ca am facut tot ce mi-a stat în putere să-l ţin lângă mine.

Întâlnim mulţi oameni într-o viaţă. Pe unii îi iubim mai mult, pe alţii mai puţin sau deloc, iar unii ne marchează existenţa prin simplul fapt că au fost. Pe aceştia din urmă nu doar i-am iubit, ci i-am lăsat să trăiască în noi, să se hrănească din noi, să fie unul şi acelaşi lucru cu noi.

Întotdeauna va exista omul acela asupra căruia rămâi blocat o viaţă întreagă, care te împiedică să mai evoluezi, care-şi lasă amprenta în sufletul tău şi pe care uită să o şteargă atunci când pleacă. Omul acela la care te gândeşti în fiecare zi din viaţa ta şi inevitabil te întrebi “ce ar fi fost dacă…?”

Ce ar fi fost dacă m-aş fi străduit mai mult, daca aş fi fost mai tolerantă, dacă aş fi lăsat mai mult de la mine, dacă n-aş fi fost atât de exigentă, dacă aş fi luptat cu o îndârjire mai mare, dacă n-aş fi renunţat aşa uşor, dacă aş fi îndurat puţin mai mult?

Mă întreb mereu ce aş fi fost astăzi dacă încă mai făcea parte din viaţa mea. Cum m-aş fi maturizat, cum aş fi crescut? Cum am fi arătat împreună? Am fi fost fericiţi? M-ar fi iubit ca un dement aşa cum sunt sigură că eu l-aş fi iubit pe el?

Am rămas setată pe omul ăsta. Iubesc o fantasmă, un strigoi. M-am oprit într-un punct al vieţii mele şi oricât de mult aş înainta nu ajung nicăieri. Bat pasul pe loc şi sper să se întâmple ceva care să mă readucă la viaţă. Mă învârt în cerc şi singurul lucru pe care mi-l doresc e doar un colţ după care să mă ascund de atâtea amintiri. Ori de câte ori aud ciocănituri în uşă sper să fie el, ori de câte ori aştept metroul la Unirii sper să apară el din mulţime şi să-mi potolească dorul ăsta infernal cu care mi-am obligat trupul să se obşnuiască.

Ce ar fi fost dacă aş fi dat orgoliul meu prostesc la o parte, dacă aş fi lăsat garda jos şi m-aş fi dăruit lui pe de-a-ntregul? Probabil nu voi şti niciodată asta, dar cu siguranţă n-aş fi fost ceea ce sunt astăzi, acum, aici. Şi nu-mi dau seama dacă ăsta e un lucru bun sau rău.

Mi-au îngheţat gândurile în seara aia din ianuarie şi le rog să se întoarcă la mine pe plajă. Auzi, ce ar fi să uităm noi totul şi să ne mai dăm o şansă?