Atunci când ţi-e dor

amor

N-am ştiut atunci că e ultima oară când îl mai văd, ultimele clipe în care pot să-i mai aud râsul minunat. Aş fi vrut ca cineva să mă avertizeze, aş fi vrut ca cineva să-mi spună că sunt pe punctul de a pierde cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată în viaţa asta. Şi ce regret nu e că am pierdut, ci că n-am ştiut.

Doamne, măcar de-aş fi ştiut! Aş fi putut să mă bucur de el cu toată puterea fiinţei mele, cu tot sângele ce curge prin mine, cu fiecare celulă care-i strigă numele, cu fiecare parte din corpul meu care acum se răzbună pe mine că nu vreau să-l mai aduc înapoi.

Ai putea să mă iei aşa, pe jumătate vie cum sunt acum, să mă storci de toată disperarea care face prăpăd prin mine şi tot n-ai schimba nimic. E dorul ăsta nenorocit care vrea să mă ţină trează când eu vreau să dorm şi să uit.

Aş fi vrut să-i spun tot ce n-am avut curaj să recunosc vreodată. Că mi-e teamă de el, dar că-l vreau. Că îmi doresc să rămână aici în întunericul meu, deşi sunt o bezmetică ce caută lumina. Că n-am mai cunoscut pe nimeni aşa nebun ca el, dar că sunt o laşă şi o fricoasă. Dar am zis să mai aştept, e timp. Ce timp, mă? Voi nu vedeţi că avem de toate numai timp nu? Unde mi-a fost capul, cine a luat toată frica din lume şi a băgat-o în mine? Cum scap de ea înainte să scape ea de mine?

Aş fi vrut ca cineva să-mi spună atunci când i-am atins buzele la două dimineaţa în faţa blocului meu, că e ultima dată când îi mai aud respiraţia, ultima dată când pot să mă mai pierd năucă în ochii ăia ai lui mici şi trişti, ultima dată când o să-i mai simt părul cu miros de flori între palmele mele păcătoase. De ce nu mi-a spus nimeni, de ce n-am ştiut?

Cred că dorul e singurul sentiment cu care n-am putut să mă lupt niciodată. Oricât l-ai nega, te plesneşte când ţi-e lumea mai dragă. Am încercat să-l îngrop adânc în mine, să-l las să putrezească liniştit acolo numai şi numai să-mi lase mintea în pace. Apoi mi-am dat seama că nu e o decizie prea înţeleaptă: cum să-l las să facă parte din mine dacă soarbe cu atâta poftă din fiinţa mea? O să mă facă tăndări.

Mi-e dor de tine, dar înghit în sec. Ştiu că n-am unde să fug ca să scap de toate neputinţa ce şterge acum pe jos cu mine, dar încă sper la ziua aia în care o să deschid ochii şi nimic din tot ce clocoteşte acum în mine nu o sa mai fie.  Nici tu, nici dorul, nimic.

În astfel de momente, ideea de a nu simţi nimic sună fantastic.

Anunțuri

4 gânduri despre „Atunci când ţi-e dor

      • Adevarat, timpul ne face sa uitam, si faptul ca uitam, consider asta un remediu, un leac pentru orice fel de rana…insa ce-i drept, cicatrici raman…

      • Timpul nu vindeca, dar dragostea da! Imi pare rau ca nu ai profitat de timpul petrecut cu el. Din pacate asa a fost si la mine. Cel mai probabil, nu il voi mai vedea niciodata…. 😦

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s