Suntem oameni

haands

E sfârşit de iunie şi singurul lucru interesant din viaţa mea e că plouă ca naiba…în mine şi afară. Apa asta idioată m-a umplut pe dinăuntru, a început să dea peste şi acum vrea să mă înece. Nu a fost de-ajuns că m-am înecat singură de atâtea ori cu toate cuvintele pe care am vrut să le spun, dar n-am avut tărie? Mi-au stat pe limbă atâta timp, au aşteptat acolo liniştite şi răbdătoare să le scot afară, apoi au început să urle nebunele, să mă usture şi să mă pişte. Pe bună dreptate. Le-am înghţit aşa uscate cum erau numai ca să scap de ele şi-acum cred că au coborât undeva mai jos, căci tot ce simt e un bolovan care-mi atârnă greu de suflet. Dintre toate locurile în care puteaţi să vă ascundeţi tocmai acolo v-aţi găsit? Cu săracul suflet ce aveţi? E vina lui că mintea-mi rumegă ca disperata şi nu vă lasă libere?

Ştii momentele alea când îţi vine să ieşi pe stradă, să te iei de lume fără motiv şi să strigi în gura mare că vrei o minune? Sau bine, hai să lăsam minunile că mai degrabă cred în unicorni decat in ele, dar măcar să se întâmple ceva, orice care să-mi dea un motiv să mă trezesc dimineaţa. Şi să adorm noaptea fără să mă întorc de 7 ori pe partea cealaltă şi fără să mă uit din 10 în 10 minute cât e ceasul.

Cred că aş fi mai fericită dacă aş accepta şi eu odată pentru totdeauna că oamenii au defecte pentru că aşa trebuie, pentru că aşa am fost lăsaţi. Toţi. Fără nicio excepţie. Şi că uneori sunt răi, şi slabi, şi nepăsători, şi proşti, şi nu gândesc, şi se prefac, şi mint, şi fug. Dar nu, eu nu vreau să înteleg asta tocmai pentru că sunt om şi pentru că trăiesc cu falsa impresie că dacă dai ar trebui să primeşti în aceeaşi măsură. Mda, eu şi aştepările mele de tot râsul… Aşa că dau vina pe ceilalţi pentru toate momentele în care mi-am luat tălpăşiţa. Mi-a fost teamă să nu mă şifoneze careva mai rău decât oricum sunt. Poţi să mă condamni pentru asta?

Toţi oamenii au defecte. Mari, grave, urâte. Şi asta e în regulă, întelegi?

Dragostea e despre defecte, e despre aluniţa aia căcănie de pe obrazul lui stâng care ţi-a sărit în ochi chiar din prima clipă în care l-ai văzut. E despre obiceiul lui tâmpit de a-şi lăsa şosetele murdare aruncate prin casă. E despre momentul în care a trebuit să te duci la farmacie să-ţi cumperi dopuri pentru urechi doar ca să poţi adormi în timp ce el sforăie şi visează ursuleţi panda. E despre zilele în care te enervează atât de tare încât vrei să-l plesneşti şi să-l săruţi în acelaşi timp.

Dar tu iubeşti şi aluniţa, şi şosetele, şi dopurile, tot. Pentru că asta înseamnă dragostea, frate! Punct.

 

Atunci când ţi-e dor

amor

N-am ştiut atunci că e ultima oară când îl mai văd, ultimele clipe în care pot să-i mai aud râsul minunat. Aş fi vrut ca cineva să mă avertizeze, aş fi vrut ca cineva să-mi spună că sunt pe punctul de a pierde cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată în viaţa asta. Şi ce regret nu e că am pierdut, ci că n-am ştiut.

Doamne, măcar de-aş fi ştiut! Aş fi putut să mă bucur de el cu toată puterea fiinţei mele, cu tot sângele ce curge prin mine, cu fiecare celulă care-i strigă numele, cu fiecare parte din corpul meu care acum se răzbună pe mine că nu vreau să-l mai aduc înapoi.

Ai putea să mă iei aşa, pe jumătate vie cum sunt acum, să mă storci de toată disperarea care face prăpăd prin mine şi tot n-ai schimba nimic. E dorul ăsta nenorocit care vrea să mă ţină trează când eu vreau să dorm şi să uit.

Aş fi vrut să-i spun tot ce n-am avut curaj să recunosc vreodată. Că mi-e teamă de el, dar că-l vreau. Că îmi doresc să rămână aici în întunericul meu, deşi sunt o bezmetică ce caută lumina. Că n-am mai cunoscut pe nimeni aşa nebun ca el, dar că sunt o laşă şi o fricoasă. Dar am zis să mai aştept, e timp. Ce timp, mă? Voi nu vedeţi că avem de toate numai timp nu? Unde mi-a fost capul, cine a luat toată frica din lume şi a băgat-o în mine? Cum scap de ea înainte să scape ea de mine?

Aş fi vrut ca cineva să-mi spună atunci când i-am atins buzele la două dimineaţa în faţa blocului meu, că e ultima dată când îi mai aud respiraţia, ultima dată când pot să mă mai pierd năucă în ochii ăia ai lui mici şi trişti, ultima dată când o să-i mai simt părul cu miros de flori între palmele mele păcătoase. De ce nu mi-a spus nimeni, de ce n-am ştiut?

Cred că dorul e singurul sentiment cu care n-am putut să mă lupt niciodată. Oricât l-ai nega, te plesneşte când ţi-e lumea mai dragă. Am încercat să-l îngrop adânc în mine, să-l las să putrezească liniştit acolo numai şi numai să-mi lase mintea în pace. Apoi mi-am dat seama că nu e o decizie prea înţeleaptă: cum să-l las să facă parte din mine dacă soarbe cu atâta poftă din fiinţa mea? O să mă facă tăndări.

Mi-e dor de tine, dar înghit în sec. Ştiu că n-am unde să fug ca să scap de toate neputinţa ce şterge acum pe jos cu mine, dar încă sper la ziua aia în care o să deschid ochii şi nimic din tot ce clocoteşte acum în mine nu o sa mai fie.  Nici tu, nici dorul, nimic.

În astfel de momente, ideea de a nu simţi nimic sună fantastic.