Sevraj

flori in cada

Te-am dat la o parte pentru ca nu mai puteam face fata realitatii ca esti langa mine, dar nu esti al meu.

Ai ales sa-mi dai franturi din tine pe care oricum nu as fi putut niciodata sa le adun si sa le potrivesc asemenea unui puzzle, pentru ca esti mult prea dureros de complicat, iar eu sunt mult prea indragostit de oarba. M-ai lasat sa bajbai in intuneric si in tot timpul asta m-ai tinut strans de mana doar ca sa-mi arati cat de usor iti e sa-mi dai drumul cand rasare soarele. Crezi ca asta te face barbat? Nu, te face un las.

Ai ales sa-ti fie frica de mine cu mult inainte sa apuci sa ma cunosti cu adevarat, inainte sa ma lasi sa-ti arat cate am in mine. Voua, barbatilor, va e frica de dragoste ca de dracu’. Aveti impresia ca daca o sa va indragostiti intr-o zi, respectiva  o sa va fure odata cu inima si capul, banii si anii. Problema e ca si daca nu ti le fura nimeni, tot o sa le pierzi…ti le fura timpul.

Doamne, cat imi lipsesti! Mi-e camera goala, patul gol, sufletul gol, e curent si mi-e frig. Am deschis toate geamurile si usile, aud cum vajaie vantul pe balcon, incep sa am frisoane, dar nu-mi pasa. E atat de bine sa simt orice altceva in afara de potopul amintirii tale care ma inunda pe dinauntru. Te-ai desprins din mine si-ai lasat un crater pe care nu stiu cum sa-l umplu, pe care nu stiu cu ce sa-l astup. Ma mananca de vie un dor nebun si jur ca m-as arunca in fata fiecarui barbat de pe strada si l-as implora sa ma scape de imaginea ta care mi s-a imprimat in minte pentru totdeauna.

N-am avut curaj sa scriu despre tine pana acum. Cred ca mi-a fost groaza sa te rememorez, sa te aduc din nou in gandurile mele, sa te las sa-mi penetrezi memoria iar si iar. Si-apoi sa raman sangeranda, undeva intr-un colt, cu speranta ca intr-o buna zi o sa iesi de bunavoie din capul meu si o sa-mi dai in sfarsit pace.

Dar astazi am inteles ceva. Am inteles ca in momentul in care faci pace cu fricile tale, in momentul in care le accepti si realizezi ca trebuie sa traiesti in liniste alaturi de ele, in momentul in care o sa incetezi sa mai fugi ca un nebun de ele, abia atunci incepi sa traiesti. Abia atunci vezi cate ai pierdut, cate ai fi putut sa ai, cate au trecut pe langa tine…doar pentru ca tu ai permis asta. Si stii de ce? Pentru ca ti-a fost frica sa n-o dai in bara daca ai fi stat si ai fi incercat, pentru ca te-a inspaimantat gandul ca vei fi nevoit sa dai din tine atat de mult incat nu o sa te mai recunosti, pentru ca te-a ingrozit ideea ca o sa esuezi si nu o sa mai poti sa te ridici de atata durere cu care te-ai imbatat. A meritat?

Nu vreau decat sa-ti spun ca esti primul lucru care mi se proiecteaza sub pleoape de fiecare data cand inchid ochii. Si doare.

Anunțuri

Obisnuinta

pain

Ti s-a intamplat vreodata sa crezi ca nu poti face un anumit lucru doar pentru simplul fapt ca nu te-ai imaginat vreodata in postura respectiva?

Sau ti s-a intamplat vreodata sa spui ca tu nu poti sa faci aia sau ailalta doar pentru ca nu esti genul ala de persoana?

Ma gandesc in momentul asta la prostituate si la traficantii de droguri. Credeti ca ei si-au imaginat vreodata ca vor ajunge asa? Mult e pana o faci prima data si adevarul e ca ai nevoie de o motivatie destul de puternica. O faci si apoi nu-ti vine sa crezi cum tocmai tu te-ai pisat pe ea de lege, pe propria ta moralitate; toate principiile care te-au ghidat pana acum in viata si pe care ai incercat sa le respecti cu strictete doar ca sa fii un om bun si corect au palit in cateva secunde. Nu stii ce s-a intamplat mai exact cu tine, in tine, tot ce stii e ca ai vrut sa schimbi ceva, sa faci lucrurile diferit, sa risti, sa fii altfel, sa simti ceva nou. Si constati ca ai reusit.

Inceputul e cel mai greu. Esti bulversat, nesigur, simti ca te-a lovit ceva din plin si ti-e teama ca vor da navala peste tine niste consecinte atat de aspre incat nu o sa mai poti sa dormi singur in propriul pat. Dar usor, usor te obisnuiesti cu ideea si ai impresia ca incepe sa-ti placa. Stii ca nu e bine, dar continui. Doar nu o sa te opresti acum. Mai vrei putin. Sau poate putin mai mult.

La un moment dat realizezi ca nu mai esti ce-ai fost. Sau…poate asa esti tu cu adevarat si abia acum realizezi? Nu-ti pasa, simti bunastarea cum curge prin tine si iti e imposibil sa te gandesti ca la un moment dat ar trebui sa te opresti.

Trece timpul, iar rutina isi spune cuvantul. Incepi sa te plictisesti, dar nu te lasi. Te-ai obinsuit. Asta esti tu acum. E comod, de ce sa pleci?

Ma gandesc la relatii. Ma gandesc la oamenii care stau in relatii sau dimpotriva, stau singuri pentru ca asa s-au “obisnuit”. Pentru ca e liniste si pace, nimic nou niciodata, aceeasi chestie zi de zi, fara alte batai de cap sau palpitatii. Trebuie sa fii tampit, caci las e prea putin spus.

Cateodata ai nevoie de oameni, situatii, intamplari, lucruri care sa te tina treaz noaptea, care sa-ti faca inima sa bata ca nebuna. Si de cele mai multe ori lucurile astea nu sunt neaparat bune, dar te fac sa simti ca traiesti, ca faci ceva in viata asta.

Nu inteleg oamenii care stau pe loc pentru ca asa e mai simplu, mai la indemana, iar apoi se vaita ca viata nu le-a oferit nimic interesant. Viata iti da de toate, dar trebuie sa te mai duca si capul.

Despre oameni fericiti

yay

Vad pe strada oameni fericiti. Alearga, rad, se tin de mana. As vrea sa ma duc la ei, sa-i opresc si sa-i intreb cum s-au cunoscut. In ce parc, in ce club, in ce cafenea, pe ce strada, pe ce banca, la ce numar? Cine a facut primul pas, care a zambit primul, cine-a indraznit sa vorbeasca? As vrea sa-mi povesteasca despre ei, sa-nvat si eu de la ei, sa ma duc si eu unde se duc ei, sa fac ce fac ei, sa fiu ca ei.

Nu e ciudat cat de usor ne pierdem uneori mintile atunci cand intalnim pe cineva care pare sa se potriveasca filmului din capul nostru?

Se spune ca inceputurile sunt cele mai frumoase. Eu insa, detest inceputurile pentru ca sunt pline de nesiguranta si incertitudine. Iar chestia asta nu-mi creste adrenalina, ci dimpotriva, ma face vulnerabila. Daca as putea cumva sa sar peste inceput si sa aterizez undeva la mijlocul povestii, as fi cea mai fericita. Pentru ca acolo totul e clar.

Am ajuns intr-un punct in care nu mai astept nimic de la nimeni. Mi-e indiferent daca pleci sau daca ramai. Dar daca ramai, o sa zambesc. Iar daca pleci, tot o sa zambesc pentru ca stiu ca la un moment dat eu as fi fost cea care pleaca.

Vad pe strada oameni fericiti. Ii ocolesc, intrucat fericirea lor imi perturba linistea si asta pentru ca realizez ca undeva pe drum eu am gresit. Poate n-am facut alegerile corecte, poate am dat cu piciorul unor oameni pe care trebuia sa-i tin aproape, poate nu m-am bucurat indeajuns de tot ce-am primit, poate n-am apreciat suficient de mult toate sansele care mi s-au oferit. Dar pana la urma cine nu a facut-o?

Nu stiu daca v-ati gandit vreodata la asta, dar fericirea nu numai ca se vede, dar se aude. E ca si cum ar avea un sunet al ei, specific, pe care il auzi din departare. Fericirea are ecou. Tu esti ecoul.

Vad pe strada oameni fericiti si asta imi da putere. Ma face sa realizez ca mai exista speranta si pentru noi restul, care inca nu stim ce vrem, care inca asteptam minuni sau nu stim unde si la cine ar trebui sa ne oprim.

Deseori ma intreb: oare exista suflete pereche care nu se intalnesc niciodata?

Vicii

Imagine

N-am luptat niciodata pentru nimeni. Am crezut mereu ca cine o sa ma vrea, o sa se straduiasca, o sa alerge sute de km prin ploaie si ninsoare pana la mine, o sa strabata munti si oceane ca sa ma prinda de mana, o sa faca orice…pentru mine. Iar eu o sa stau probabil cu fundul in sus si o sa ma uit la Grey’s Anatomy, asteptand sa aud soneria. Si dincolo de usa sa fie el, cu sudoarea curgandu-i pe fata, cu pulsul de 200 batai/minut si bratele transpirate gata sa ma prinda. Vezi sa nu!

Si nu, nu cred ca e vorba de egoism aici, cred ca e vorba de educatie. Pe cand eram in clasele primare tata imi spunea mereu sa fac intotdeauna ceea ce imi doresc, ce-mi cere inima, dar sa nu uit niciodata pe ce treapta imi uit demnitatea. Cred ca pe parcurs am inceput sa confund lupta pentru cineva cu o mandrie stupida la care nu am putut sa renunt niciodata. Si daca prin absurd, de maine incep sa lupt, de unde o sa stiu cand sa ma opresc? Cine o sa-mi spuna cat de departe pot sa merg? Si-acum o sa primesc raspunsul ala de romantic incurabil: “Inima!”… Pe dracu’!

Cand te apuci sa lupti pentru o persoana draga, orice limita pe care ti-ai trasat-o inca de la inceput se sterge cu timpul. Incepi sa dai din tine putin cate putin, apoi mai mult si tot mai mult. Stii ca daca ai ajuns pana aici, daca ai putut sa storci din tine atat, daca ai tras de tine in halul asta si inca esti viu, nu o sa te mai doboare nimic de acum incolo. Asa ca mergi in continuare pe drumul asta, pentru ca o inima obosita nu mai simte durere, face doar lucrul ala cu care s-a obisnuit de atata amar de vreme.

Asa ca nu lupt. Eu fug. Asta e activitatea mea preferata, asta fac de cand ma stiu. Am fugit, si culmea stiti care e? N-a venit nimeni dupa mine nici macar o data…