iubito!

iubito 2

A trecut aproape un an. Un an de cand o urasc mai mult decat orice pe lumea asta. Un an de cand si-a facut bagajele si a plecat fara sa-i pese ca in mintea mea ea era deja sotia mea, mama copiilor mei, femeia cu care voiam sa-mi petrec restul zilelor, fiinta pentru care mi-as fi dat viata si orice altceva mi-ar fi cerut.

Ai crede ca dragostea si ura sunt doua sentimente total opuse, una la un capat, alta la celalalt capat. Dar nu, va spun eu…sunt unul si acelasi lucru. Prind radacini in tine atat de adanc incat ajung sa faca parte din tine, sa te defineasca, sa-ti ia mintile, sa-ti dizolve firea din interior spre exterior, pana cand, la un moment dat ti se citesc pe fata, in ochi, in cearcane, in voce. Te seaca, te consuma, te schimba…iar in final, dupa atat risipa de energie, se transforma intr-un nimic care te lasa rece.

Cateodata ma trezesc in toiul noptii, transpirat ca naiba, o strig si o caut in toata casa. Apoi mi-aduc aminte ca ea nu mai e aici. Dar e in mine, in tot trupul, simt cum ma strabate din cap pana-n talpi, cum arde totul in calea ei, cum ma nimiceste, cum ma intuneca! Nenorocita asta se hraneste cu sufletul meu, cu fiinta mea, iar eu nu pot face nimic sa o opresc. Ce-mi faci, iubito?

Nu mi-a lasat nimic cand a plecat, decat mirosul ei imbibat in patul nostru si o gramada de fire de par pe perna. Le-am adunat pe toate, fir cu fir, le-am strans tare in pumnul meu, am inchis ochii si pentru cateva secunde am sperat ca o sa apara, ca o sa se materializeze aici, in coltul nostru. Ca o s-o vad cum vine nerabdatoare spre mine, duhnind a dor si nefericire, cu ochii ei negri si nebuni, cu parul ei valvoi si des. Ca o sa mi se arunce in brate disperata si coplesita de dragoste. Ca o sa se incolaceasca la gatul meu si o sa ma puna sa jur ca am sa o imbratisez pentru totdeauna.

Dar nu, sunt singur.

A fugit ca o lasa, ca o disperata dupa viata, ca un leu infometat care n-a mai vazut hrana de zile intregi, ca o bolnava dupa fericire si libertate. M-a pupat plangand pe frunte si mi-a spus ca o sa fie greu la inceput, dar ca o sa-mi revin, o sa-mi gasesc pe cineva, o sa ma indragostesc, o sa ma insor si o sa am o familie. Esti nebuna? Tu erai familia mea, mana mea, piciorul meu, casa mea.

Cam cum ii spui propriei inimi ca trebuie sa uite tot ce a adunat pana acum si sa o ia de la capat?

Inca o data si atat, promit!

again and again

Stiam ca era ultima data cand ne mai intalneam. Stabilisem de comun acord asta, in urma unor lupte si dispute aprige ce au reusit sa ma convinga sa-i mai calc o data pragul. Ce ar fi trebuit sa-i spun acestui om, stiind ca e ultima data cand il mai vad? Cu ce ar fi trebuit sa incep? Daca omit ceva, daca spun o prostie? Daca ma balbai, daca incep sa plang? M-am lasat coplesita de neputinta si teama in minutele alea care pareau interminabile si am decis sa nu spun nimic.

El este genul ala de barbat pe fata caruia nu poti citi nimic, genul ala de barbat pe care nu-l tradeaza niciun gest. E ca o carte deschisa, numai ca toate paginile sunt rupte. Te primeste in viata lui, iti da mai mult decat poti cere si apoi pleaca zambind fara sa priveasca inapoi.

Si in seara aia l-am privit mai mult ca niciodata. Imi spunea bancuri si radea cu pofta. Stiam deja bancurile, dar radeam si eu mai tare ca de obicei. Voiam sa ma tina minte, atat. Pare banal, dar cum stateam noi acolo lipiti unul de celalalt, mi se parea minunat sa radem impreuna.

Ma intrebam atunci daca asa a fost dintotdeauna sau daca a trecut prin ceva de a ajuns atat de singur, transparent, inuman. De fapt, ce mai conta? Erau ultimele clipe in care il mai puteam strange tare la piept si aveam de gand sa renunt la orice urma de orgoliu ca sa ma pot bucura din plin de el.

Era atat de calm ca uneori ma speria. Cred ca asta imi placea cel mai mult la el, lejeritatea si faptul ca nu-i pasa de nimeni pe lumea asta decat de el, de propria lui bunastare si…cam atat. Era cel mai mare egoist pe care l-am cunoscut vreodata si asta ma facea sa-l invidiez. Voiam sa fiu ca el, dar stiam ca nu pot oricat de tare as fi incercat; ar fi trebuit sa ma dezbrac de prea multe sentimente, emotii, chiar si haine ca sa ajung asa: complet goala si lipsita de scrupule.

Nu ne-am luat ramas bun, nu ne-am spus cuvinte de adio. L-am pupat prieteneste pe obraz cu cea mai mare ipocrizie de care puteam sa dau dovada. Voiam sa-i arat ca pot si fara el. Nu l-am lasat sa ma duca acasa, iar el nu a obiectat. Doar a zambit cu subinteles. Era incredibil cum isi dadea seama ce am in cap, ce gandesc, fara ca macar sa puna o intrebare.

E ciudat cum, in viata, fix persoanele alea la care nu te astepti…te schimba.