Plec departe, dar nu pe Marte

     Imagine

Nu mai ţin minte dacă vreodată m-am simţit mai neputincioasă şi mai goală ca acum. Sunt goală, dar nu-mi lipseşte aproape nimic. Şi tocmai pentru că nu pot înţelege asta, mă simt şi mai goală.

Vorbesc prea mult cu mine, mă autocritic prea mult şi degeaba tot încerc să-mi fac gandurile să tacă pentru că nu reuşesc.

Spun ceva, iar apoi, după câteva minute realizez că regret ce tocmai am spus. Sau nu spun ceea ce simt şi apoi regret că n-am făcut-o. Nu sunt niciodată mulţumită de mine, şi deşi mă straduiesc mereu, din răsputeri, am impresia că nimic nu iese aşa cum vreau eu.

Sunt prea exigentă: cu mine, dar şi cu ceilalti.

Am prea multe aşteptări: atât de la mine, cât şi de la ceilaţi. Cred că tocmai de aceea sunt mereu dezamăgită…de mine şi de ceilalţi.

Am tot, dar nu ştiu ce sa fac cu el. Aşa că prefer să plec.

Mă simt singură, deşi nu sunt. Mă simt singură pentru că m-am părăsit pe mine. Şi nu mi-am propus să mă întorc prea curand. Oare e bine?

Am obosit, frate! Am obosit să analizez zi de zi aceeleaşi gesturi, aceleaşi chipuri false şi aceleaşi vorbe rostite pe jumătate. Când o să ajungem să ne privim în ochi şi să spunem ce simţim?

Şi până la urma urmei, de ce sunt mereu singura care caută întotdeauna mai mult? De ce nu căutaţi şi voi mai mult, de ce vă mulţumiţi întotdeauna cu puţin?

Nu cred că viaţa e făcută să ne mulţumim cu puţin.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s