Prinde-ma! Daca poti!

blog running

E bine acasa. E toamna, e racoare si miroase a frunze arse. In soba ard lemnele, dar si in sufletul meu arde ceva. Sunt o flacara care abia mai palpaie. Sunt obosita, dar nu vreau sa dorm. Poate ca am obosit sa ma tot intreb, am obosit sa ma straduiesc sa aflu raspunsuri. Am ajuns la concluzia ca viata trebuie traita fara sa stai prea mult pe ganduri, fara sa-ti calculezi fiecare miscare. E bine sa fii calculat, dar s-ar putea ca la un moment dat sa obosesti atat de tare, sa-ti extenuezi mintea atat de rau incat sa ai impresia ca o sa inceapa sa-ti sangereze.

As fi putut sa lupt pentru el, poate in felul asta nu mi-as mai plange de mila pe un blog anonim. As fi putut sa lupt fara sa depun un efort prea mare si stiu sigur ca as fi castigat. Dar as fi castigat in fata lui si as fi pierdut in fata mea.

Nu am suferit niciodata din dragoste in adevaratul sens al cuvantului. Niciun barbat nu a avut timp sa ma raneasca, am avut grija sa plec cu mult inainte ca asta sa se intample. Poate ca pana la urma aici e problema: sunt exagerat de precauta.

As fi vrut sa existe un barbat in viata mea care sa ma convinga sa raman. Sau cel putin sa ma convinga sa lupt atat de tare incat sa nu mai pot pleca. E gresit sa crezi ca undeva, candva, cineva o sa reuseasca asta?

Toata viata mea am facut un singur lucru, acel lucru la care ma pricep eu cel mai bine: sa fug. Am fugit pe toate strazile, toate bulevardele, toate aleile laturalnice si nimeni nu a indraznit vreodata sa ma opreasca. Asa ca mi-am continuat drumul. Fug si azi si o sa mai fug multa vreme de acum incolo pana cand la un moment dat voi ajunge la linia de sosire. Si sper ca acolo cineva o sa ma prinda, o sa ma opreasca naibii in loc, o sa ma stranga in brate asa transpirata si sleita de puteri si o sa ma convinga ca acum e momentul sa merg cu pasi marunti. O sa-i multumesc gafaind si-o sa plang de fericire.

Anunțuri

Ai mei

ai mei

Ai mei au divortat acum opt ani, dar am impresia ca a trecut o viata de atunci. Eram in generala, era iarna, iar eu veneam de la antrenament si stiu ca m-am intalnit cu mama pe strada. Ningea puternic, era un ger cumplit; mi-a spus plangand, cu voce tremuranda ca se muta la bunici si ca in ziua urmatoare trebuia sa fac si eu acelasi lucru. Nu am avut nicio reactie, nu puteam sa simt nimic, era frig si ceata in mine.

Am ajuns acasa si cred ca am stat vreo 30 de minute pe treptele din fata usii. Nu puteam sa intru pentru ca nu stiam cum o sa-l privesc pe el, pe tata, ce o sa-l intreb, ce o sa-i spun, oare aveam sa-l mai vad vreodata?

Cand am intrat in camera el statea pe fotoliu, cu lumina stinsa si avea o sapca pe cap. Nu-i puteam vedea chipul, nici nu voiam, dar stiam ca plange. Nu-l vazusem niciodata plangand.

M-am asezat la birou si am inceput sa-mi fac temele pentru a doua zi. Am stat asa, in tacere ore bune fara sa ne spunem nimic, fara sa ne luam ramas bun, fara sa-i spun cat de mult il iubesc si cat de tare o sa-i simt lipsa.

De cand m-am mutat in Bucuresti, odata cu intrarea la facultate, am schimbat foarte multe locuinte. Am stat la rude, am stat la prieteni, am stat cu chirie, am stat la camin, am stat pe unde am apucat. La un moment dat am ajuns in strada si am fost nevoita sa locuiesc la niste prieteni de familie casatoriti de foarte multi ani. Pareau fericiti cand i-am cunoscut, se plimbau mult, aveau o situatie materiala foarte buna si un copil minunat. In momentul in care am ajuns in casa lor am constatat ca dormeau in camere diferite, aveau vieti total diferite, iar singurele clipe in care isi vorbeau erau acelea in care se certau. Ea nu statea niciodata pe-acasa, iar pe el il vedeam doar seara la masa cu inconfundabila sticla de whiskey in mana.

Cat au fost impreuna, mi-aduc aminte ca parintii mei s-au iubit nebuneste. Nu am auzit niciodata o injuratura sau o vorba urata in casa. Care a fost problema? Va spun eu: doua mentalitati total diferite care in ciuda dragostei ce i-a legat nu si-au putut salva casnicia si astfel s-au transformat in doua suflete nevoite sa urmeze drumuri separate.

Astazi, dupa opt ani, pot spune cu mana pe inima ca nu am simtit in niciun moment din viata mea lipsa alor mei, dragostea lor, sprijinul lor sau atentia lor. Multumesc mama, multumesc tata!

Poate nu acum, poate-n alta viata…

Imagine

I

Stau cu capul pe pieptul lui si ii ascult bataile inimii. Doamne, tare mai bate inima asta! El imi mangaie spatele gol si simt furnicaturi in tot corpul, ca atunci cand esti indragostit. Dar eu nu sunt indragostita, nu am cum sa ma indragostesc de un om ca el.

Ii simt rasuflarea pe fata mea. Are un miros dulce, de flori de vara. As vrea sa-l sarut, dar stiu ca nu pot. Daca fac asta o sa vada cat de vulnerabila sunt, o sa vada ca simt.

In schimb oftez si il strang tare in brate. Trag aer adanc in piept cu speranta ca mirosul lui o sa-mi fie de-ajuns maine dimineata cand o sa ma trezesc si el nu o sa mai fie aici.

Cateodata il surprind priviindu-ma. Si e o privire din aia ciudata, de copil nedumerit care nu intelege ce se intampla cu el. Cateodata am impresia ca ii pasa, ca ar vrea sa raman mai mult de o noapte, ca ar vrea sa raman pentru totdeauna.

Recunosc ca ma intreb de multe ori cum ar fi daca s-ar indragosti de mine, daca as putea sa-l fac sa simta, daca as putea sa-i trezesc sufletul ala gol si trist. Cum ar fi?

II

E o tacere intre noi care nu poate fi explicata in cuvinte. O tacere care nu doare, dar ma macina pe dinauntru, sapa prin mine si am impresia ca la un moment dat o sa iasa la suprafata, o sa ma perforeze. Stiu ca vrei sa spui ceva, dar nu poti. Si eu vreau sa spun orice, dar ma abtin pentru ca acela dintre noi care va ceda primul va iesi cel mai sifonat. Stiu ca inca ma simti, ca te gandesti la mine, ca mirosi perna pe care am dormit impreuna acum doua seri, ca ma vrei. Ce te opreste, ce te tine pe loc, spune-mi?

III

Azi mergeam linistita pe strada si la un moment dat trece un tip pe langa mine. Nu i-am vazut fata, tot ce stiu e ca mirosea ca el. Am tresarit. Mi-am adus aminte de tine in intuneric, de noi in intuneric. Ce amintire!

O fata ca ea

blonde girl

Tocmai ce am deschis facebook-ul si ma loveste din plin, ca un bolovan direct in cap, poza ei…E minunata: cu ochii ei mari si albastri uitandu-se fix la mine, cu parul ei blond natural, buze superbe si pline, ten fara macar o imperfectiune, purtand o bluza alba care ii scoate in evidenta gatul lung, sexy si sanii fermi.

Si deodata simt cum ma doare, ma doare imaginea ei. Nici nu as putea vreodata sa ma intreb ce ai vazut la ea, as fi o ipocrita. Daca as fi fost barbat, daca as fi fost in locul tau si eu as fi vrut-o pe ea. E frumoasa, e mai frumoasa ca mine, poate e si mai desteapta ca mine, nu stiu, desi de asta sincer ma indoiesc profund.

Ma gandesc in fiecare zi la voi doi, la ea in patul tau, in care am dormit si eu odata in tricoul tau gri ce mirosea a tine. Ma gandesc la voi si o sa fac asta pana o sa mi se imprime imaginea voastra pe retina, pana o sa ma satur, pana o sa ma obisnuiesc cu ideea ca ai gasit ce cautai, ai gasit-o pe ea. O sa ma gandesc mult timp de-acum incolo, pana cand o sa va intalnesc intamplator pe strada si o sa fiu obisnuita demult cu conceptul de “voi doi”…poate asa o sa pot sa te salut zambind fals, fara sa mi se inece ochii in lacrimi. De ce m-ai lasat sa plec?

Ma uit la mai multe poze cu ea, hai fie, la toate pozele de pe profilul ei. God, cred ca sunt sute, dar nu conteaza, am rabdare. Nu rabdarea e ceea ce imi lipseste mie acum. E frumoasa ma, de ce e asa frumoasa, de ce nu-i gasesc niciun defect, macar unul ca sa ma simt si eu mai bine? As vrea sa ma bucur pentru tine, dar nu pot. Iar pentru ea nici atat, stiu ca o sa-i zdrobesti sufletul, doar stii ca la asta te pricepi cel mai bine.

Oftez si inchid facebook-ul, inchid laptop-ul, te inchid pe tine, pe voi, tot.

Ma bag in pat, pun capul pe perna, inchid ochii si mi te imaginez in dreapta mea, ca-n totdeauna. Inca mai sper ca o sa suni sa-mi spui ca n-a mai fost nimeni ca mine, nici macar ea, ca vrei aici, langa mine, in patul meu, in prima camera pe dreapta, la parter. Hai suna, sunt nerabdatoare sa-ti spun ca e prea tarziu acum!

Soulmate

Imagine

O sa ne cunoastem intamplator: la metrou, in supermarket, la semafor sau in Cismigiu. O sa faci o gluma proasta, dar eu o sa zambesc. Nu o sa fie dragoste la prima vedere, o sa fie dragoste la prima atingere sau la prima conversatie.

O sa ne plimbam prin parcuri seara tarziu, o sa mancam inghetata la dozator, o sa-mi spui ca esti indragostit de mine, ca ma vrei. O sa-ti spun ca nu pot, ca mi-e teama.

O sa ma chemi la tine la cina, o sa-mi spui ca stii sa gatesti, ca esti un barbat independent si ca nu o sa depinzi niciodata de o femeie. O sa te privesc cu mirare, o sa ma pierd in ochii tai si o sa ma intreb unde ai fost pana acum.

O sa facem dragoste nebuna, iar eu o sa-ti povestesc pana dimineata despre pacientii mei, despre nemultumirile mele, despre asteptarile mele de la viata. Tie nu o sa-ti pese ca la 6 te trezesti sa pleci la serviciu, o sa ma asculti, o sa-mi dai sfaturi, o sa ma saruti pe frunte si o sa-mi spui ca totul o sa fie bine.

O sa fie iarna, o sa ninga salbatic, iar noi o sa iesim pe balcon dezbracati sa radem, sa ne sarutam, sa ne marturisim iubirea, sa inghetam de frig unul in bratele celuilalt.

Pana la urma o sa-ti spun si eu ca te iubesc, o sa cedez, o sa ma pierd in tine, o sa-ti memorez gesturile, mirosul, chipul, totul…

O sa ne casatorim, o sa ne luam casa in centru, cel mai probabil la Izvor. O sa avem doi caini, un labrador si un husky si bineinteles doi copii, o fata si un baiat. Fata o sa semene cu tine, o sa aiba privirea ta, seriozitatea ta, bunatatea ta si o s-o iubesc mai mult decat orice pe lumea asta. Baiatul o sa semene cu mine, o sa fie ambitios, perseverent, orgolios, dar sufletist, iar eu o sa-l iubesc la fel ca pe ea.

O sa muncim de dimineata pana seara, o sa avem bani, o sa ne permitem orice, o sa calatorim oriunde avem noi chef. O sa mergem la concerte, o sa alergam dimineata pe stadionul din spatele blocului, o sa ne facem cadouri, o sa ne surprindem mereu.

O sa ne certam, dar tu o sa stii sa ma impaci de fiecare data. O sa ne reprosam lucruri marunte: „de ce nu ai dus gunoiul”, „de ce nu ai spalat vasele”, „de ce nu ai luat paine”, dar la sfarsitul zilei o sa radem ca prostii, o sa ne gehemuim unul in celalalt si o sa multimim vietii ca ne-a adus impreuna.

O sa ducem copiii pe munte, o sa-i rasfatam, dar o sa fim exigenti cu ei, o sa le spunem ca trebuie sa munceasca, sa se straduiasca enorm ca sa ajunga ca noi. Nu o sa le facem toate mofturile la orice ora din zi, iar ei vor plange. Tu o sa ii iei in brate, o sa le spui ca ii iubesti cel mai mult si ca intr-o zi vor intelege.

O sa ne plimbam de mana pe toate bulevardele pustii ale capitalei, o sa-mi spui ca sunt cea mai frumoasa femeie din lume si ca tu esti cel mai norocos barbat.

Iar intr-o zi, intr-o buna zi o sa ne urcam in avion si o sa plecam in California. O sa mergem  noaptea pe plaja sa numaram stelele, o sa alergam ca nebunii prin ploaie, o sa vorbim numai in engleza si o sa ne prefacem ca suntem americani.

O sa ma port ca un copil, o sa ma supar pe tine din orice prostie, dar tu o sa ma iubesti pe zi ce trece mai mult si o sa ma cunosti mai bine ca oricine de pe pamant. Iar eu, eu o sa te iubesc pentru totdeauna, dragul meu!

Plec departe, dar nu pe Marte

     Imagine

Nu mai ţin minte dacă vreodată m-am simţit mai neputincioasă şi mai goală ca acum. Sunt goală, dar nu-mi lipseşte aproape nimic. Şi tocmai pentru că nu pot înţelege asta, mă simt şi mai goală.

Vorbesc prea mult cu mine, mă autocritic prea mult şi degeaba tot încerc să-mi fac gandurile să tacă pentru că nu reuşesc.

Spun ceva, iar apoi, după câteva minute realizez că regret ce tocmai am spus. Sau nu spun ceea ce simt şi apoi regret că n-am făcut-o. Nu sunt niciodată mulţumită de mine, şi deşi mă straduiesc mereu, din răsputeri, am impresia că nimic nu iese aşa cum vreau eu.

Sunt prea exigentă: cu mine, dar şi cu ceilalti.

Am prea multe aşteptări: atât de la mine, cât şi de la ceilaţi. Cred că tocmai de aceea sunt mereu dezamăgită…de mine şi de ceilalţi.

Am tot, dar nu ştiu ce sa fac cu el. Aşa că prefer să plec.

Mă simt singură, deşi nu sunt. Mă simt singură pentru că m-am părăsit pe mine. Şi nu mi-am propus să mă întorc prea curand. Oare e bine?

Am obosit, frate! Am obosit să analizez zi de zi aceeleaşi gesturi, aceleaşi chipuri false şi aceleaşi vorbe rostite pe jumătate. Când o să ajungem să ne privim în ochi şi să spunem ce simţim?

Şi până la urma urmei, de ce sunt mereu singura care caută întotdeauna mai mult? De ce nu căutaţi şi voi mai mult, de ce vă mulţumiţi întotdeauna cu puţin?

Nu cred că viaţa e făcută să ne mulţumim cu puţin.

O lume nebună, nebună de tot!

     Imagine

Se spune că atunci când ți se pare că toată lumea din jurul tău e nebună și tu ești singurul sănătos, treaba stă de fapt invers. Adică tu ești nebun, ei sunt perfect sănătoși și tocmai pentru că ești atât de nebun nu realizezi chestia asta.

Mie personal mi se pare că toată lumea în jurul meu e nebună. Nebună după bani, nebună după sex, nebună după un loc mai bun în societate, nebună după o mașină mai bună, nebună după un telefon mai scump, nebună după fericire, nebună dupa vise demult uitate. Apropo, mai aveți vise?

Când o să încetăm a ne mai înghesui și călca în picioare pentru un banal loc în autobuz, când o să renunțăm la a mai claxona și înjura ca disperații în intersecții, acolo unde singurul lucru pe care trebuie să-l faci e să aștepți? De unde nerăbdarea asta nejustificată, prezentă în orice acțiune care ne aparține? De unde graba și fuga asta permanentă spre…niciunde?

Obosesc numai când mă uit în jur. Și prefer să nu mai ridic ochii din asfalt, pentru că mi-e frică să privesc, mi-e teamă de ce-aș mai putea vedea. Păcat totuși că încă aud. Și știți, vă aud chiar și atunci când nu vorbiți. Pentru că mă uit la fețele voastre și ascult toate cuvintele pe care mi le șoptesc ridurile și cutele ce vă umbresc privirea.

Poate că și eu sunt la fel de nebună ca voi. Dar cel puțin eu o știu.